După ce au amuțit și ultimele aplauze, m-am alăturat și eu oamenilor care ieșeau din sala de spectacole unde s-a jucat „Woyzeck”. Lumea se regrupa în holul teatrului, așteptând să înceapă banchetul. Eu nu voiam să rămân la petrecere, și mă strecuram spre ieșire. Afară, pe platforma din fața teatrului, o mulțime de cunoscuți. Toți discutau aprins. Pe mulți dintre ei nu i-am mai văzut de un car de ani și am început să-mi flutur mâinile în stânga și în dreapta.

Andreea mi-a ieșit în față și m-a pupat pe obraji de trei ori. Ce tare a mai îmbătrânit, spre deosebire de acele vremuri când Teatrul „Eugene Ionesco” abia s-a deschis: pe atunci era o frumusețe, după care tuturor ni se scurgeau ochii. Acum s-a tăciunit la față, s-a smochinit și s-a îngrășat. Nu mi-aș mai întoarce capul după ea dacă aș vedeau-o pe stradă, precum nici ea nu cred că și-ar întoarce capul după mine. Andreea mi s-a desprins din brațe și a plecat și, doar după ce s-a îndepărtat, mi-a zâmbit. Ce s-a mai ramolit și Ludmila, pe care am surprins-o o dată într-un ungher întunecos al teatrului, după o premieră ca aceasta, pupându-se cu Leo Ciubotaru, un dramaturg faimos pe atunci. Ieșise și Leo Ciubotaru la o parolă în fața teatrului, dar nu ca să o caute pe Ludmila. Dramaturgul avea burtă și obraji scofâlciți și discuta cu un politician de la Platforma DA. I-am ocolit. Precum m-a evitat și pe mine Valentin Todercan, primul director al Teatrului „Eugene Ionesco”. Care, dacă stau să-mi amintesc mai bine, mă evita și pe vremea când era director și eu îl căutam ca să-l întreb dacă o să-mi monteze vreo piesă de teatru. Pe urmă, am început eu să-l ocolesc, când am auzit că a plecat din teatru și a aderat la comuniști. Ioana fuma singură rezemată de balustradă și mi s-a părut așa de nefericită. Ioana e critic de teatru, cu toate că acum nu mai știu unde-și mai publică recenziile sale la spectacole. Ce entuziasmată mai era pe vremuri și ce deprimată mai era acum. Nu am vrut s-o deranjez și am mers mai departe. Din spatele unui actor cu burtă, al cărui nume nu mi-l aminteam, a ieșit Nadia și m-a cuprins. Am cuprins-o și eu și am întrebat-o cum o mai duce și doar după ce s-a îndepărtat mi-am amintit că a trecut la socialiști și că m-am certat la cuțite cu ea pe FB când a început războiul din Donbass și ea le dădea dreptate mercenarilor ruși.

Pe scările dinspre stradă, băiețașul Marinei râdea în hohote. Iar fata Lenuței și băiatul lui Andrei se jucau de-a prinselea printre oameni. Fata Lenuței fugea spre Andrei și trecu prin fața lui Ion Ciobanu, care mi-a făcut zile fripte cât timp am lucrat la Radio France International.  Ion Ciobanu discuta despre Woyzeck cu poetul Alexandru Pădure, pe care alaltăieri l-am văzut în parc ținând o adolescentă pe genunchi. Spre mine venea cu mâna întinsă un scriitor căruia i-am promis că o să-i scriu o cronică la ultima sa carte și nu m-am ținut de cuvânt și m-am gândit cu groază ce scuze să-mi găsesc, dar, din fericire pentru mine, în timp ce înainta spre mine, scriitorul a întâlnit-o pe Angela, soția lui Alexandru Pădure, care stătea singură în mulțimea aia de oameni.

Din teatru a ieșit Petru Vutcărău cu o cupă de șampanie în mână și ne-a invitat în păr la banchet. Petrecerea a început și eu am plecat. Ceea ce nu aș fi făcut acum zece sau cinci ani pentru nimic în lume. Îmbrăcat în costum și cu cravată, m-am suit pe bicicleta mea, după ce am dezlegat-o de corlatele balustradei, unde am lăsat-o, și am început să pedalez în sus pe bulevardul Grigore Vieru. Pe lângă mine a trecut alergând Lilia- alerga spre teatru, ca să prindă începutul banchetului- și amândoi ne-am făcut că plouă.