I-am descoperit numele, mai întâi, într-o cronică de Eugen Simion. Criticul vorbea foarte entuziasmat despre jurnalul ei şi cita masiv: cred că nu doar spre dovadă, ci şi dintr-o pură plăcere a transcrierii unor pasaje impecabile – spun acum, cu impresii directe şi proaspete de lectură – prin dicţiune şi percutanţă. Se întâmpla, de nu mă dă memoria de sminteală, prin anii ’92 sau ’93 ai – ce sunet poate să aibă o asemenea sintagmă! – secolului trecut.

L-am reîntâlnit, apoi (numele, desigur), într-o altă cronică, de Nicolae Manolescu, pe care îl citeam cu o neascunsă voluptate. Era – simt nevoia să mă explic – la doar trei sau patru ani de la revoluţia gorbaciovistă. Cortina căzuse, se putea, în fine, vorbi liber, nu mai erau – sau ni se părea doar – subiecte tabuizate. Lipseau însă – catastrofal – mijloacele prospecţiunii. În facultate învăţasem nu atât filologie (în sensul bun şi sistematic al cuvântului; îmi amintesc că doar la Sintaxă am avut un profesor de treabă: pe regretatul academician Anatol Ciobanu), cât mai cu seamă istoria PCUS, ateismul, comunismul ştiinţific, slava veche (predată însă de un neavenit: abia de silabisesc, când ar fi trebuit să pot citi fluent). Multă literatură a „popoarelor URSS”, literatură străină (cu autori, totuşi, atent selectaţi, conform unui larg principiu al compatibilităţii ideologice, se înţelege). Nu însă şi literatură română, evident. Nici acum nu-mi pot imagina cum s-a negociat în iatacurile propagandei, prin anii ’50, editarea, fie şi în chiriliţă, a poemelor – nu toate! – ale lui Eminescu. Cum a primit girul Ion Creangă. Şi cum de a fost posibil ca, atunci, Grigore Vieru să-şi dedice poezii – reluate în volum – lui Tudor Arghezi, Slalvici, Blaga etc. Am riscat realmente exmatricularea când, în anul doi, făcusem la seminarul de literatură contemporană – condus de un feroce zelator al propagandei – observaţia că publicistica lui Andrei Lupan (favoritul partidului, uns şi ca membru al Academiei) ar fi tributară stilisticii argheziene... 

Dar ce mai încolo, încoace: filologia noastră în perioada sovietică nu forma, ci malforma. Nu ieşeai din Alma Mater decât cu minime cunoştinţe de specialitate (pe care, în lipsa surselor, nu aveai cum să le aprofundezi) şi cu o claie de idei utopice, fără de niciun folos. Nici nu e de mirare că generaţia noastră măcar la construcţia „podurilor de flori” n-a participat: a stat privind bulversată pe margini, martor incapabil să convertească realitatea în propoziţii ordonatoare, să acceadă la reversul semantic al faptelor. Lipseau, repet, mijloacele prospecţiunii: cultura şi capacitatea de a gândi pe cont propriu, cu neuronii din dotare. În fond, adevărata facultate au fost lecturile furtive de după, în galop, în trenul care mă ducea seara acasă de la redacţie, între două ştiri care trebuiau predate „urgent, pentru numărul curent” etc. Când vorbim de sincronizarea literaturilor şi competitivitatea prestaţiei auctoriale din partea aceasta a Prutului, uităm sau ignorăm cu bună ştiinţă teribilul handicap. Judecata estetică trebuie să meargă aici, din păcate, mână în mână cu tribunalul sociologic, pentru că accidentul biografic (sau ceea ce pare ca atare) derivă dintr-o cumplită nedreptate a istoriei: un dosar la care filele niciodată nu vor prisosi.

Cu asta sper că am explicat de ce nu am auzit niciodată până la fericita întâmplare de Jeni Acterian, fiinţa greu de mulţumit. Şi de ce pasajele citate de cei doi critici m-au frapat: nu aveam în spaţiul nostru cultural nimic asemănător, nici pe departe.

Am tot căutat de atunci Jurnalul unei fete greu de mulţumit: zadarnic, fiindcă nici la difuziunea valorică nu ne-am dovedit vrednici. Când, în fine, Editura Humanitas l-a reprodus, o altă problemă, tot atât de insurmontabilă: preţul prohibitiv. Har Providenţei că l-am putut găsi, într-un moment, la biblioteca Universităţii „Alecu Russo” din Bălţi: în tocmai trei exemplare, încă nesolicitate (!), donaţie a Asociaţiei Pro Basarabia şi Bucovina. Nu vă mai spun că primele pagini le-am citit chiar în sala de lectură, altele – în cantina universitară, acompaniat de zgomotul tacâmurilor, pe următoarele în tren, apoi într-un local: o fervoare cum nu mai ţin minte să fi trăit. Cărţile nu au doar suflet: au şi intuiţia matematică de a-ţi intra în viaţă exact când ai mai multă nevoie de ele…