Circulam ieri cu o rutieră prin Chișinău, când la un moment dat, într-o stație, a urcat o mamă cu fiul ei. Mama părea obosită, cu câteva pungi în mâini, dar încerca să-și ajute fiul adolescent să care un rucsac. Au mers în spatele microbuzului și mama s-a oprit în picioare, să caute bani pentru bilete. Observându-i pungile, șoferul i-a zis să nu le pună pe scaune, că și așa sunt lipicioase. Sigur că nu, i-a răspuns femeia.

Adolescentul, născut după Independență, de vreo 15-17 ani, nu îi semăna femeii, pe cât de civilizată părea maică-sa, pe atât de obraznic părea. A zis ceva despre „să-ți trag una peste ceafă” șoferului. Poate că șoferul nu l-a auzit, poate că nu i-a venit să creadă ce aude. Au urmat câteva stații în care atât eu, cât și restul pasagerilor ne-am simțit jenați de acest copil până la urmă. Nu, nu era vorba de bătaie sau alte prostii. Puștiul, la cum arăta, putea fi pus la punct de jumătate din colegele lui de clasă, probabil. Dar grija mamei lui, răsfățul, încercarea timidă de a-l potoli, probabil și rușinea – nu te lăsau indiferent. Unde greșise acea femeie, care părea civilizată, cu bun-simț?

În timp ce microbuzul mergea ca melcul prin centru, de câteva ori a depășit un polițist. De fiecare dată puștiul zicea cu mândrie/curaj: „iaca mentul, iaca musorul”! Când mama lui a sunat pe cineva să-i aștepte în stație, el a zis: „dacă nu vine, îl zamacesc”.

Poate că mama adolescentului răzgâiat o fi fost la muncă prin străinătate, de aici și răbdarea. Într-o zi nu-i poți da copilului câțiva ani de absență. Nici măcar nu-ți poate fi ciudă pe astfel de copii: doar milă. Ei sunt o parte din copiii Independenței: singuri ori cu bunicii, cu părinții plecați la muncă în străinătate. Părinții, dacă nu pleacă împreună peste hotare, în cele mai multe cazuri ajung la divorț. Din libertatea lor acești copii au ales doar libertatea de-a zice „bleadi”.

Există însă și copii ai Independenței cum mai rar am văzut în perioada noastră, a celor născuți în URSS. Pe unii i-am cunoscut la cenaclul Republica: cu lecturi vaste, cu joburi care presupun mari responsabilități, bine crescuți. Mă bucur când îi văd și mai ales când știu că încă mai rămân în Moldova. Pentru că și lor, la un moment dat, le vine să plece, ca tuturor basarabenilor care pot.

Cam așa e și Moldova noastră: ca un copil obraznic, cam prost – în unele situații; ca un copil foarte bun – în alte. Ca să rămână bună, Moldova trebuie să ajungă acasă – în România. Altă cale nu e. Că “blea” deja știe să zică.