În anii 80 ai secolului trecut, la Filologia din Chișinău, profesorul universitar Valeriu Borisovici Senic preda realismul socialist. În una dintre zile, a aflat că unul dintre studenții săi dormea la gară şi îi oferi o cameră în apartamentul său vast, cu toate că ştia prea bine că viziunile acestuia erau pro-româneşti şi postmoderniste. Profesorul Senic, tot el şi un temut critic literar, era o mare autoritate în epocă. Un articol de-al său publicat în presa vremii putea frânge un destin literar sau putea impune, peste noapte, idoli noi. Având o minte strălucită și o cultură de invidiat, profesorul Senic era eminenţa cenuşie a realismului socialist şi al moldovenismului vulgar şi primitiv.  Conducea și un cenaclu literar, cu o sabie într-o mână şi cu colacul de salvare în cealaltă. Da, într-adevăr, el i-a susţinut şi i-a promovat pe câţiva dintre cei mai deştepţi şi mai promiţători studenţi basarabeni de la sfârşitul anilor 80, care, în mod paradoxal, se aflau de cealaltă parte a baricadei şi se considerau, nici mai mult, dar nici mai puţin, români. Mergeau la mitinguri, la cenaclul Mateevici, unde scandau poezii de Radu Gyr, dar profesorul Senic închidea ochii la asta și îi  promova în fel şi chip sau îi apăra, cu toate că el personal era unul dintre stâlpii sau capii moldovenismului. Mie niciodată nu mi-a intrat în cap, ce-l făcea pe acest  tip atât de feroce, atât de pornit faţă de tot ce era românesc, şi atât onctuos când era vorba de-a cânta ode partidului, să sprijine nişte tineri intelectuali basarabeni cărora li se scurgeau ochii după literatura de dincolo de Prut. Oare să nu fi ştiut profesorul Senic ce cărţi citeau aceştia? Oare să nu fi ştiut la ce  mitinguri mergeau şi ce poezii recitau acolo? Oare să nu fi ştiut ce cântece lălăiau când se făceau tufă? Eu cred că ştia prea bine, dar cu toate astea îi ajuta. Şi de ce oare o făcea, odată ce ţinea un alt steag în mână? Aceasta este una dintre numeroasele întrebări pe care mi le-am pus în romanul „Măcel în Georgia”, unde profesorul Senic devine profesorul Venic, iar ambii figura tutelară a  culturii  moldoveneşti de la începutul anilor optzeci şi până în zorii mişcării de eliberare naţională. Pentru a înţelege exact ce vânturi băteau în epocă, e musai să-l înţelegem pe acest individ odios care colabora cu KGB-ul, dar, în acelaşi timp, avea o inimă de porumbel. El îl ajută pe Angelo, când acesta este prins în sala de lectură citind o carte de poezii de Constant Tonegaru, și este lipsit de dreptul de-a avea un pat al său și este alungat în stradă.

Profesorul Senic îl ia la el, și îi dă o cameră în casa sa, pe ușa căreia pătrunde noaptea și vrea să-l violeze. Angelo fuge afară și se întoarce la gară.

 Totuși studenții continuă să-i ceară ajutorul sau să-l accepte când le este cordat, cu toate că profesorului Senic îi merse buhul că ar fi un ins dubios, care colaborează cu KGB-ul, iar din această cauză cei de la Planetariu se făceau că plouă când el se dădea la tinerii poeți sau organiza orgii homosexuale cu zeci de persoane la el acasă. El era omul KGB-ului, și avea o misiune de îndeplinit. Apele erau foarte tulburi şi el era unul dintre cei mai de temut oameni ai epocii.

Oamenii povesteau că, după o ședință de cenaclu, profesorul Senic a vrut să-l violeze sau chiar l-a violat pe un tânăr poet în toaleta Universității. Unii dintre cei care au povestit despre asta au fost dați afară din Universitate.

Se pare că misiunea profesorului Senic era să-i prindă pe tinerii scriitori și intelectuali în mrejele viciilor, pentru a-i racola  la securitate. Era un fel de Mefisto moldovenesc.

Eu l-am întâlnit în anii nouăzeci la Tiraspol, când Uniunea Sovietică dispăruse de pe hartă. L-am întâlnit în autogară. Fugi când mă văzu, cu coada între picioare. Nu mai era la fel de elegant. Își pierduse și fularul roșu de la gât.  Era un om terminat. Se vedea de la o poștă că stăpânii lui nu mai aveau nevoie de serviciile sale și i-au dat un picior în fund. Arăta jalnic. Arăta atât de jalnic încât m-am întrebat oare cum de atâtea generații de studenți au tremurat de frică în fața lui și unii dintre ei i-au acceptat avansurile și i-au făcut jocurile scârboase?

Pe atâția scriitori promițători i-a frânt. Pe atâția tineri intelectuali i-a calicit.

Unii însă au devenit oameni ai KGB-ului/FSB-ului, preluându-i misiunea.

Privindu-l atunci, la Tiraspol, cum se furișa printre oamenii din autogară de parcă se temea să nu fie găbuit și luat la pumni, m-am gândit că  nu ar trebui niciodată să acceptăm să fim ajutați de oameni ca profesorul Senic, pentru că  ei o să ne ceară în schimb sufletul.