Nu eu am ales să merg la Tbilisi, ci Tbilisi m-a ales pe mine. La Facultatea de Litere de la Universitatea „Ilia Ceavceavadze” se înființase o grupă de traducători, compusă din studenți veniți din majoritatea republicilor unionale, pentru a învăța limba georgiană ca, ulterior, să facă traduceri din literatura georgiană în limbile lor materne, ocolind rusa. Iar eu am fost unul dintre ei.

Cel mai interesant e că selecția studenților basarabeni s-a făcut la Chișinău, la sediul Uniunii Scriitorilor, de către scriitoarea Leonida Lari, care a stat de vorbă cu doritorii de-a merge la Tbilisi, printre care și cu mine.

În acea perioadă eu îmi trăgeam barca pe uscat prin Chișinău, după ce am fost exmatriculat de la facultatea de jurnalism, pentru că nu am frecventat cursul de instruire militară, iar de la acel curs am chiulit pentru a nu fi înrolat în armată. Or marea mea durere de cap din acei ani era că nu voiam să merg la armată. Mă temeam de armată, după ce un văr de-al meu a fost adus nebun acasă, iar un altul, într-un coșciug de zinc. De asta am făcut tot ce am putut ca să scap de armată. Iar primul lucru pe care l-am făcut a fost să nu mă prezint la comisiile de recrutare, inventându-mi fel de fel de boli imaginare. Timpul trecea și lațul mi se strângea în jurul gâtului. Miliția mă căuta acasă și la cămin, iar din această cauză veneam la Flutura doar noaptea și plecam doar pe întuneric, ca un strigoi.  Nu mai trăiam nici la adresa din buletin. Pentru a nu fi prins de miliție, îmi schimbam în fiecare noapte domiciliul, dând roată Chișinăului și dormind în toate colțurile orașului. Șarpele însă mi-a intrat în sân când mi-am văzut fotografia pe un panou al celor căutați de miliție. Tocmai atunci Uniunea Scriitorilor selecta studenți pentru a-i transfera la Tbilisi și mi-am depus și eu dosarul, deși eram exmatriculat. Leonida Lari îmi citise câteva dintre poeziile mele și s-a făcut că nu știe că sunt exmatriculat și m-a ales pe mine. Ce bucurie pe capul meu. Fiindcă plecând la Tbilisi agenții de înrolare în armata sovietică nu mi-au mai putut da de urmă, iar eu am împușcat doi iepuri deodată. Am redevenit student și am scăpat de armata sovietică, în care nu am vrut să slujesc pentru nimic în lume. Iar pentru asta îi sunt foarte recunoscător poetei Leonidei Lari că a trecut cu vederea faptul că eram exmatriculat și m-a trimis la Tbilisi, unde am început să învăț georgiana și am început să fac și traduceri din marii scriitori georgieni. Cu precădere, din poezia acestora. Îmi plăcea foarte mult poetul Tamaz Badzagua, din care am tradus o carte întreagă, dar, din păcate, nu am găsit o editură să mi-o publice. După sesiunea de vară mi-am încuiat camera mea de cămin, în care mi-am lăsat traducerile mele din Badzagua și din alți poeți georgieni,  dar și poezii sau proze de-ale mele, și am zburat spre Chișinău. Peste o lună a început războiul, iar când m-am întors la Tbilisi, camera mea era devastată și nu nu mi-am găsit nimic în ea, nici tu manuscrise, cărți sau haine. Toate au dispărut, inclusiv și cele câteva poezii de-ale mele scrise în limba georgiană.

Începuse războiul și eu nu aveam bani să plec din Tbilisi, pentru că nu ni se mai plăteau bursele. De atunci au trecut treizeci de ani, iar eu și acum uneori noaptea mă visez iar în Tbilisi acelor ani, neputând pleca din acel oraș pârjolit de război. Se face că sunt din nou în Tbilisi și nu pot părăsi orașul.

Totuși, în realitate, într-o bună zi, am reușit să plec. Mi-a împrumutat un prieten georgian niște bani și mi-am cumpărat un bilet la avion, o datorie pe care nu i-am mai întors-o înapoi nici azi, deoarece nu mai știu cum să dau de el.

Am scris și un roman consacrat Georgiei , „Măcel în Georgia”, apărut în 2008, la editura Polirom, în care apare poetul georgian Șota, care își arde toate poeziile pe care le scrie. Le scrie și le arde.  Prin acest personaj am încercat să înalț un imn Georgiei, care m-a salvat de armata sovietică  și și m-a ajutat să mă reinventez ca om și scriitor.

Din păcate, unii critici literari nu mi-au înțeles  romanul și l-au atacat foarte violent. La doisprezece ani după ce l-am publicat însă, mi-a scris cineva de la o editură din Serbia că ar vrea să mi-l traducă și eu m-am bucurat foarte tare, deoarece îmi iubesc foarte mult acest roman, în care am putut spune  ceea nu am mai îndrăznit să spun nicăieri în altă parte. E și o spovedanie. O „spovedanie a unui învins”.