Sub un cer plumbuit, cu niște nori care planau atât de jos, încât lăsau copacii fără vârfuri și casele fără acoperișuri, scriitorul Jachi Florea mi-a propus să merg la Timișoara, pentru a urmări din Aula Magna „Ioan Curea” a Uinversității de Vest, un dialog al scriitorului Radu Paraschivescu cu scriitorul turc Orhan Pamuk. Norii continuau să coboare peste oraş, înghițind clădirile din jurul nostru. Afară nu mai puteam continua dialogul și am intrat în sediul ICR-ului din Chișinău, unde i-am și zis lui Jachi că accept invitația.

Când am revenit în curte, am avut impresia că orașul dispăru nu știu unde. Orbecăiam prin ceață, în căutarea porții,  ca nu știu ce personaj din romanul „Zăpada” al marelui scriitor turc. Ploua. Plouă și a doua zi când am coborât din avion la Timișoara.  Plouă și în seara când urma să aibă loc întâlnirea cu Orhan Pamuc.

Ploaia golise orașul.

Singurii trecători pe care-I mai întâlneam pe străzi erau doar cei care mergeau la întâlnirea cu Pamuk.

Ne-am adăpostit de ploaie în Aula Magna „Ioan Curea” a Universităii de Vest din Timișoara.

În romanul „Zăpada” al lui Orhan Pamuk, ninge fără oprire într-un oraş din Turcia. Troienile acoperă străzi și case, circulația este paralizată, iar oamenii nu mai pot intra sau ieși din urbe, devenind prizonierii ei.

Orhan Pamuk apăru zâmbind în fața noastră, în timp ce afară continua să plouă.

Ascultându-I răspunsurile, mi-am dat seama de ce îmi place „Zăpada”, pentru că personajele acestui roman și-au putut păstra voia bună și speranța, în ciuda viscolului care nu mai contenea în jurul lor.

Ceea ce m-a cucerit în seara aia în care ne-am adăpostit de ploaie în aula universității a fost voia bună șu umorul lui Orhan Pamuk. Oamenii din primele rânduri i-au preluat buna dispoziție și zâmbetul și le-au transmis și celor din spatele lor. Zâmbeam și eu.

Cu sufletul plin de lumină, am ieşit în stradă. Lapovița mă izbi în faţă. Nu-mi păsa însă. Orașul gol se umplu iar de oameni. Erau acei oameni care veniseră să-l vadă pe marele scriitor turc.

Viscolul se înteți și nu se opri toată noaptea.

De la buletinele de știri am aflat că cel mai tare ningea în nord-estul României. Acolo, două autocare cu copii au rămas blocate în camp, iar o femeie a născut acasă, moșită prin video chat, o fetiță, numită de toată lumea fata zăpezii, exact ca în „Zăpada”.

Ningea și la Timișoara. Ningea și în clipele alea când am ieşit din hotel și m-am pornit spre aeroport.

Zborurile n-au fost anulate, în pofida vremii rele care se abătu peste România la începutul lui aprilie și avionul în care am urcat străpunse norii încărcați de zăpadă, ridicându-se deasupra lor. Fata din dreapta mea zâmbea, cu ceafa rezemată de speteaza fotoliului.Aș fi vrut s-o întreb dacă n-a fost și ea la întâlnirea cu Pamuk.

Când mi-am preluat  geamantanul din burta avionului, părțile lui laterale erau ude. Afară se înseninase și soarele apăru pe cer.

Am intrat în casă cu gândul să iau „Zăpada” de pe raft și s-o recitesc, pentru a regăsi zâmbetul lui Pamuk.