Ei nu credeau că soldații ruși îi vor ataca și în noaptea de Paști, cum-necum, dar erau și ei ortodocși și nu puteau să nu sărbătorească Învierea Domnului. De asta, au și chemat un preot. Nu au riscat să se ducă ei la biserică, pentru a nu lăsa descoperită această linie a frontului, dar au chemat un preot, nu de la biserica din sat, ci de la Biserica Sfinților Mihail și Gavril din Chișinău, pe care o frecventase înainte de război comandantul lor de batalion. El l-a și adus cu GAZ-ul său, cu o jumătate de oră înainte de-a bate miezul-nopții. Părintele Vasile a putut să vină, fiindcă la Biserica Sfinților Arhangheli Mihail și Gavril mai activau și alți preoți.

Comandantul lor, căpitanul Florea, a sărit în tranșee, iar după el a coborât și părintele Vasile, cu biblia în mână.

„Înviază Dumnezeu risipindu-se vrăjmașii Lui, și fugind de la fața Lui toți cei ce-L urăsc pe El”, zicea preotul, în timp ce trecea prin fața combatanților, condus de căpitanul Florea.

Acesta mergea în dreapta preotului și îi lumina drumul cu o lanternă.

„Aceasta este ziua pe care a făcut-o Domnul, să ne bucurăm și să ne veselim întru ea!”, le spunea preotul soldaților, când se auzi o vâjâitură deasupra capetelor lor, urmată de-o bubuitură.

O pătură de cernoziom îi acoperi pe el și pe comandant și pe câțiva soldați. Deasupra solului a mai rămas doar biblia și doi voluntari din Dubăsari, Victor Poia și Iurie Gaisan, care au și dat pământul într-o parte și i-au smuls din ghearele lui pe preot și pe comandant  Doar ei au mai rămas vii, pe când ceilalți trei soldați înghițiți de pământ erau morți.

-Părinte, îi spuse comandantul, în timp ce scuipa nămolul din gură, e periculos să mai rămâneți aici. Haideți la Chișinău!

Dar părintele Vasile nu vru să meargă, și striga:

-„Hristos a înviat din morți, cu moartea pe moarte călcând, și celor din morminte viață dăruindu-le”.

Se auzi un păcănit de mitraliere. Doi voluntari s-au prăbușit în fața sa, într-o baltă de sânge. Rușii se aflau la câțiva pași de tranșeea lor și ei trebuiau să acționeze, dacă nu voiau să fie măcelăriți cu toții. Și-au ridicat și ei mitralierele și automatele la ochi și au început să tragă. Victor Poia arunca grenadă după grenadă, în timp ce-l ascundea cu corpul său mătăhălos pe părintele Vasile de ochii soldaților ruși.

Îngenuncheat în spatele lui, cu mâinile ridicate spre cer, părintele Vasile zicea:

-„Ziua învierii! Și să ne luminăm cu prăznuirea, și unul pe altul să ne îmbrățișăm”.

La un moment dat, Victor Poia se scurse la pământ, ciuruit de gloanțe. Cartușele alea erau destinate părintelui.

 Se crăpă de ziuă. Comandantul îl acoperi cu corpul său pe părinte și-l ajuta să iasă din tranșee și să urce în GAZ-ul său.

Când a coborât din camioneta aia în fața Bisericii Sfinților Mihail și Gavril, părintele era plin de țărână din cap până în picioare, de parcă ar fi ieșit chiar atunci dintr-un mormânt.