Ori de câte ori mă vedea, Viorel îmi cerea bani.  În ziua aceea l-am întâlnit după ce am deschis ușa blocului.  Se afla în curte. În fața băncii pe  care, de regulă, stătea nebunul. Parcă ar fi așteptat pe cineva. Veni spre mine, cu toate că, oricum, ne-am fi întâlnit, pentru că acela era singurul drum pe care-l puteam parcurge pentru a ajunge în stație.  Știam de ce venea, ca să-I dau bani și mi-am întors buzunarele pe dos. Am scos o bancnotă de două sută de lei și una de zece. I-am dat-o pe cea de zece.

-Dar n-ai putea să mi-o dai pe cea de două sute?

-Nu. Pentru că îmi trebuie și mie.

-Bine, nu se împotrivi el și își dosi cei zece lei în buzunar, dar nu plecă, de parcă ar fi vrut să-mi mai spună ceva.

- A murit Ion.

- Cine?

- Ion. Cel care stătea toată ziua pe banca asta.

M-am uitat la banca din stânga mea și mi-am dat seama că îmi vorbea despre nebun.

- Când?

- Dimineață. A avut diabet.

- Și când îl înmormîntează?

- Poimâine.

Am mers și eu la înmormântarea lui, la care au mai venit o fată foarte frumoasă, un tip îmbrăcat foarte elegant și Viorel. De cum mă văzu, Viorel mă întrebă:

- Azi nu-mi dai nimic?

- Îți dau.

- Atunci dă-mi.

I-am întins o bancnotă de două sute de lei și el mi-a împins mâna într-o parte.                                                  

- Nu vrei?

- Uită-te și tu cât îmi dai. Mi se pare că ai încurcat bancnotele.

- N-am încurcat nimic.

- E prea mult. De obicei, îmi dădeai  doar zece sau douăzeci de lei și, când colo, azi îmi dai două sute de lei.

- E de sufletul lui Ion.

- A, am înțeles, dădu el din cap și își ascunse banii în buzunar.

Ne-am despărțit la ieșirea din cimitir. Viorel plângea.

A doua zi, un om între două vârste stătea pe banca din curte. Viorel mă aștepta în stradă, de parcă știa că urma să ies. Mă însoți până în stație.

- Știi cine-I omul  care stă pe bancă?

- Nu.

- E Constantin. Gunoierul din cartierul vecin.

- Și de ce stă pe banca noastră?

- O fi așteptând și el pe cineva.

I-am dat douăzeci de lei.

- Numai atât?

I-am mai dat zece lei.

-Acum ești mulțumit?

- Acum, da.

Mi-a povestit cine era fata ai foarte frumoasă, care a venit la înmormântarea lui Ion- fiica lui. Nu știam asta. Nu știam că nebunul a avut o fiică și că aceasta a lucrat frizeriță în Grecia, și un frate- bărbatul ăla foarte elegant care a fugit din Moscova ca să nu fie înrolat în armată și că amândoi au trăit la Ion.

- Și acum unde trăiesc?

- Tot la el.

- Mai ține douăzeci de lei,  i-am întins o bancnotă nou-nouță.

- Nu-mi trebuie.

- De ce?

- Îmi ajung doar treizeci de lei.

- Da ce vrei să faci cu ei?

- Să-I duc lui Ion, la mormânt, o floare, mi-a spus el și ne-am despărțit. Pe Ion l-am cunoscut înainte de-a înnebuni. La ședințele cenaclului Mateevici. Pe vremea când era student la istorie și încă nu fusese înrolat în armată. De unde și s-a întors acasă nebun.