Rămas singur într-un apartament pustiu de patru zile și de patru nopți, dogul urla înfricoșător. Străbătea când la pas, când ca o săgeată, holurile dintre camere, urlând neîncetat.

Intra în toate odăile, cu limba roșie, spânzurându-I din gură ca o trâmbă de foc. Lătra neogoit. Când nu lătra, amușina prin casă. Sau împingea cu botul ușa de la baie sau de la șifonier.

În primele două zile doar adulmecase hainele, dar în cea de-a patra zi, le scoase în trâmbă din șifonier și le sfâșiase, fără niciun pic de milă. Se arunca asupra costumelor din dulap ca asupra unor oameni, dându-le jos de pe umerașe și sfârtecându-le furios. Târî pe podea și cuvertura de pe pat.

În ultimele două zile tropaia prin camere și lătra înfiorător.  Traseul său începea în dormitor și se termina în vestibul, unde se izbea cu labele în ușa încuiată. Trecea și pe la cele patru balcoane, în ușile cărora se arunca cu toate cele patru labe ale sale.

Lătratul său sinistru nu-I lăsa să doarmă pe domnii Tătaru, Gârneț, Ciobanu și Balaur deja a doua noapte la rând, în primele două nopți ei pur și simplu au fost în delegație în afara țării și nu le-au auzit. Lătrăturile sale oribile se auzeau nu doar la etajul opt, ci și la șapte, șase sau cinci, cu o intensitate diferită, dar fără a putea fi ignorate.

Tropăitul său prin cele două dormitoare, și patru camere, îi făceau să tresară, de fiecare data când adormeau și ei un pic.

Domnul Tătaru și-a șters fruntea nădușită și se gândi că ar trebui să cheme poliția. Între timp, aflase și el ce se petrecuse. În urmă cu patru zile, pe când el plecase într-o delegație la Strasbourg, fusese arestat stăpânul acestui dog- procurorul Vitalie Cana. Fusese ridicat la nouă dimineața, și dus la mititica. Au tăbărât peste el în parc, unde acesta ieșise să alerge, îmbrăcat în trening. Ar fi trebuit să-l ia și pe dogul acesta odată cu el și să-i bage pe amândoi în aceeași celulă. Sau să facă altceva cu el, nu știu ce, numai să nu-l lase singur acasă. Mascații însă nu s-au gândit la acest câine sau poate că nu știau de existența lui. Posibil ca superiorii lor să nu le fi spus nimic. Sau poate că nici ei nu știau că procurorul are și un câine și că ar trebui să facă ceva cu el, când îl vor duce la răcoare.

Procurorul trăia singur. Doar el și dogul acesta, care pur și simplu înnebuni când se făcu seară și stăpânul său nu reveni acasă. Turbă, nu altceva.

Veni un echipaj de poliție, chemat de domnul Tătaru. În timp ce liftul îi ducea la etajul nouă, au auzit și ei lătrăturile terifiante ale dogului, înnebunit de durere. Ușa se zgâlțâia de fiecare data când dogul se prăbușea cu labele pe ea, iar ei nu știau cum să procedeze. Cu ei venise și un specialist în descuiatul tuturor lacătelor din lume, dar problema nu era asta. Presupuneau că dihania turbase în răstimp și-I va ataca, în clipa când vor deschide ușa. Căraseră și o cușcă cu ei, dar se temeau că nu vor putea să-l bage în ea.

Singura soluţie era ca cineva dintre ei să descuie ușa și ei să-l împuște. S-au aliniat în fața ușii cu mitralierele la ochi în timp ce domnul Căruntu a descuiat broasca și a deschis ușa. Dar câinele nu se aruncă asupra lor. Acoperindu-se unul pe altul, au pătruns înăuntru, trecând prin toate încăperile din acel apartament extrem de vast. Dogul nu era nicăieri.

Doar când au pătruns în bucătărie și au văzut fereastra deschisă au înțeles ce s-a întâmplat. Dogul a reușit să împingă cu botul mânerul în sus, deschizând fereastra pe care a sărit afară, îndată cum au răsunat vocile lor pe palier. Și-au dat seama că la fel ar fi procedat și domnul procuror dacă ei ar fi venit să-l ia de acasă.

 

.