Summitul NATO de la Vilnius a avut în prim planul comunicării publice agresiunea militară a Rusiei în Ucraina și relația Ucrainei cu Alianța – respectiv primirea Ucrainei în alianță. Însă summitul a fost mult mai mult decât tratarea războiului și a reasigurării și întăririi Ucrainei pentru a-și apăra teritoriul și cetățenii, concomitent a apăra Flancul Estic al NATO și valorile euro-atlantice pe care le-a îmbrățișat. Summitul de la Vilnius a venit cu asumări noi față de noile amenințări la adresa Alianței și a lumii și a discutat noile opțiuni de tratare a securității europene și a interdependenței securității euro-atlantice cu cea Indo-Pacifică.

NATO mai unit și mai puternic în fața noilor amenințări

Documentul final al summitului NATO este o probă directă a promovării intereselor de securitate și apărare ale Alianței, inclusiv și în primul rând a unității, solidarității și întăririi puterii aliate în fața noilor amenințări. Chiar și soluția pentru Ucraina – perspectiva clară, sprijin pentru soluția integrității teritoriale și a victoriei în războiul de agresiune al Rusiei, sprijin pentru populație și conducerea democratică, condiții de integrare în Alianță, perspectiva primirii invitației de aderare la NATO – menționată în premieră într-un asemenea document – are la bază interesul Aliat de a sprijini Ucraina să se apere și de a evita atragerea Alianței în conflict deschis și direct cu Rusia. De altfel, reacția Rusiei la Declarația finală a fost mai degrabă formală, în limitele criticilor cunoscute, în schimb a fost una furibundă față de Acordul G7-Ucraina și angajamentelor și aranjamentelor de securitate menționate în document.

În aceeași ordine de idei, a amenințărilor la adresa Alianței și a Ucrainei, se înscrie articolul 79 relativ la Marea Neagră, care menționează situația de fapt și preocupările legate de securitatea regiunii, cu o marcă special la adresa libertății circulației (maritime și aeriene), un punct de referință în politicile americane dar și un punct reclamat de aliații litorali la Marea Neagră în raport cu abuzurile Rusiei de anunțuri excesive privind exercițiile cu trageri sau acțiunile aressive de interceptare a navelor comerciale, a avioanelor, dronelor sau navelor militare în apele internaționale.

Chiar și mențiunea de la articolul 81 privind Republica Moldova privind retragerea trupelor ruse din regiunea separatistă nistreană are relevanță pentru Ucraina și pentru securitatea Aliată, cu precădere în Flancul Estic. Articolul implică interdependența securității Republicii Moldova și a Ucrainei precum și un anumit tip de amenințare la adresa Ucrainei la eventuala schimbare de regim de la Chișinău – regim democratic salutat pentru opțiunile sale - sau acțiuni ale trupelor ruse din regiunea separatistă împotriva Ucrainei, care ar obliga redislocarea de forțe pentru a face față unor asemenea potențiale acțiuni.

Pe aceeași linie se înscrie deblocarea acordului Turiciei(și Ungariei) privind accederea Suediei în NATO, obținut în ajunul summitului, la negocierile în trei, în prezența Secretarului General al NATO, astfel că s-a asigurat transformarea NATO cu 32 state membre, cu sosirea Finlandei și Suediei, state cu interoperabilitate majoră, aport de securitate și apărare susținut și rol important în Marele Nord și Marea Baltică în materie de securitate și apărare. Acordul a marcat și deblocarea respectiv reconfigurarea relațiilor Turciei cu NATO, SUA, Grecia, Occidentul în noul mandat Erdogan, un mandat de asigurare a succesiunii și moștenirii președintelui Turciei, cu semnalizarea dorinței reluării relațiilor cu UE, respectiv chiar de admitere a Turciei în UE.

Spre un NATO global. Premizele și perspectivele din Indo-Pacific

Dacă nu neapărat summitul NATO, totuși suma discuțiilor din marjă, relația cu Uniunea Europeană și acordul complementar G7 au marcat pași înainte în reconfigurarea securității în Europa. Astfel, în premieră, am putea spune, avem o securitate a Europei care nu este făcută împreună cu Rusia, ci împotriva Rusiei, declarată cea mai importantă amenințare la adresa Alianței. Deci Rusia nu mai are un rol, chiar dacă în continuare Occidentul colectiv se raportează la ea. Iar complexul instituțional cunoscut și menținat în Declarație, alcătuit din OSCE, ONU, NATO, UE, dobândește un nou actor, G7, grupul celor șapte cele mai industrializate state ale lumii.

În plus, este foarte clar marcată interdependența Europa-Indo-Pacific în materie de securitate, dată de relația strategică strânsă Rusia-China - menționată ca atare în Declarația Finală - și de implicarea și interesele Americii în regiune, de unde principiul vaselor comunicante în privința implicării unora dintre aliați și actorii globali în treburile și apărarea securității regiunii care reclamă reacții directe ale Alianței în întregimea sa. Prevederile sunt încă modeste, dar e un pas spre summitul de la Washington care riscă să marcheze adevăratul salt al NATO la nivel global, având China drept principală preocupare de securitate.

Tot la capitolul întăririi Alianței, notăm și angajamentul de finanțare cu 2% din PIB a Apărării ca minimum, după ce 11 aliați(față de 3 în 2014, când a fost lansată regula) au realizat angajamentul deja, iar ultimul an a marcat o creștere record de 8,3% în investițiile militare aliate. Acestui angajament i se adaugă adopratea planurilor regionale de apărare, pe trei direcții, peste 4000 de pagini de planificări pe zona Nord-Baltică, Central-Europeană și Marea Neagră-Marea Mediterană, care întăresc postura aliată de apărare și descurajare în flanc: Aici se remarcă referința la trecerea la apărare avansată – cu prevederea de a nu lăsa să fie neapărat, în nici un moment, nici un centimetru din teritoriul Aliat. Se adaugă cele 300.000 trupe în formă gata de luptă - high readiness – față de formula NRF/VGTF de până în prezent, cu salturi de la battalion (battle group) la nivel brigadă – în cele 8 state front liners imediat ce va fi necesar.