Întotdeauna, părintele Vasile venea la catedrală la prima oră a dimineții, înainte de răsăritul soarelui și cu mult înaintea celorlalți doi preoți și a enoriașilor, pentru a descuia catedrala asta imensă din Odesa, cea mai mare din oraș, în care pășise pentru prima oară în urmă cu cincizeci de ani, imediat după ce terminase Academia Teologică din Kiev. Nu dădea nimănui cheile.

Părintelui Vasile îi plăcea să pășească în biserică odată cu primele raze de soare. A cotit după colț și a înmărmurit: coloane de praf și de fum se ridicau deasupra catedralei, iar peretele lateral din stânga se prăbuși chiar sub ochii lui, luând cu el sub mormanul de moloz și icoanele care-l împodobeau. Peretele din dreapta sa era mistuit de vipere de foc. Se năruiseră și coloanele care susțineau cupola de la intrare, apoi se prăbuși și aceasta. Vitraliile plesneau. O ploaie de cioburi curgea atât înăuntru catedralei, cât și în afara ei.

Racheta rusească a scos din țâțâni și portalul, aruncându-l tocmai pe partea asta a străzii. Urlau sirenele. Părintele Vasile nu a închis un ochi toată noaptea, a auzit exploziile, dar nu a crezut că soldații ruși ar fi putut săbombardeze și catedrala, doar sunt și ei creștini.

S-au prăbușit și coloanele care susțineau naosul, devenind automat o grămadă de pulbere. Praful îl învălui și pe preot.

Părintele Vasile trecu strada. Catedrala era pârjolită de bice de foc. Intră înăuntru. Călcă pe un morman de moloz și se cufundă până la genunchi, ca într-o mlaștină. Cu chiu, cu vai și-a scos un picior, apoi altul, și a putut păși mai departe.

Se ținea cât mai departe de pereții omorâți de focul devastator. O frântură de piatră desprinsă din tavan zbură spre el și-l izbi în braț. Simți o durere îngrozitoare. Instantaneu, zeci de ace au început să-l împungă în brațul lovit și el gemu de durere. Nu-și mai putea mișca mâna. Mâna dreaptă. Altarul era făcut una cu pământul.

Părintelui Vasile îi murise soția în prima zi de război, afectată de teribila veste.

Cei doi băieți ai săi s-au înrolat în aceeași zi în armata ucraineană și el trăia singur. Nu bea, nu fuma, nu avea prieteni, după slujbe rămânea singur în biserică. Acasă se ducea doar ca să se culce.

La ora aceasta ar fi trebuit să înceapă slujba. Ceilalți doi preoți nu au venit, probabil, au auzit știrea sau cine știe ce li s-o mai fi putut întâmpla astă-noapte, când Odesa fu bombardată din nou. Toate icoanele au fost mâncate de flăcări sau înghițite de gurile nesățioase ale molozului. Doar o singură icoană a rămas intactă pe peretele din dreapta. Preotul căzu în genunchi în fața ei.

Auzi un zgomot în spatele lui și se întoarse. Veniseră patru enoriași- două bătrâne și un tânăr fără un picior, în cârje. Bătrânele erau văduve. Le știa foarte bine. Pe tânăr îl vedea pentru prima dată.

Părintele Vasile păși acolo unde acum câteva ore se mai afla altarul și începu slujba. Își făcea cruce cu mâna stângă.