Tirul de artilerie i-a prins între ultima casă din Mihailovka- casa lui Gheorghi Starciuc-  și poarta cimitirului din vârful dealului. Au lăsat mortul în drum și au fugit îndărăt, spre casa cumătrului lor, adăpostit în beci. Fugeau gândindu-se că mortului deja nu i se mai putea  întâmpla nimic rău, important era ca ei să scape vii. Casa cumătrului ei Gheorghii, care în urmă cu câteva clipe mai era intactă, acum ardea, sugrumată de brațele vânjoase ale focului. Un obuz o despicase în două, ca un topor nemilos craniul unui bou. Ardeau fotoliile și patul din dormitor. Pălălaia înșfăcase marginile acoperișului și le trăgea cu putere, în jos. Trâmbe de pământ căzuseră peste gura beciului, unde se refugiaseră Gheorghii, Maria și băiatul lor, astupând-o. Nu mai puteau să iasă de acolo. Un alt obuz mută hălci de grădină peste beci și peste ograda în care se aflau și ei. Instantaneu, s-au trezit bombardați de bulgări grei și de așchii de copaci. Au fugit înapoi în drum, la năsălia abandonată pe asfaltul încins. Obuzele explodau în urma lor, în curtea lui Gheorghi Starciuc sau în casele din vale. Cimitirul era singurul loc din Mihailovka, unde nu cădeau proiectilele. Satul lor ardea. Nu ardea o casă sau două, ci tot satul.

Micolo Porojniuc și Mihailo Nicuriuc au ridicat năsălia de jos și au pășit spre poarta cimitirului. Cei doi tineri mătăhăloși și zdraveni erau orbi- orbiseră după ce începuse războiul- și acum erau duși de brațe de Maria și de băiatul ei, care călcau alături. Preotul mergea înaintea lor, rostind rugăciuni.

Când au ajuns la câțiva metri de groapa proaspăt săpată, în care Maria urma să-și înmormânteze soțul, iar Serhii, tatăl, o bombă detonă nu departe de ei, aruncând în aer zidul de piatră al cimitirului. Rușii începuseră să bombardeze și cimitirul. Ploua cu proiectile în toate colțurile țintirimului. Un obuz căzu peste mormântul lui Sașa Tkacenko, îngropat în urmă cu o săptămână. Unda exploziei îi seceră la pământ. Bulgări de țărână din mormântul lui Sașa Tkacenko se prăvăleau și peste ei. Un bulgăre o lovi pe Maria în față și nasul i se umflă momentan și începu să-i sângereze. Nu mai aveau unde să se ascundă.

L-au abandonat pe mort pentru a doua oară și au sărit buluc, în locul lui, în groapă. Stăteau îngrămădiți ciucure în jurul preotului și așteptau cu înfrigurare să se termine bombardamentul.

Cioclii își plimbau de la unul la altul o sticlă de rachiu, pe când Maria și Serhii, căzuți în genunchi, îi cuprindeau cu brațele gleznele preotului, care se ruga cu fața îndreptată spre cer. Fiecare vâjâit de obuz suna ca șuierat de coasă. Serhii își astupa de fiecare dată ochii cu palmele, sperând ca bomba să nu cadă peste groapa lor, săpată în urmă cu trei zile, în care cioclii ar fi trebuit să-l coboare pe tatăl său, pe Mikolo Boiko.

Când bombardamentul încetă, i-au scos de acolo, pe umerii lor, cei doi ciocli orbi. Ei au ieșit singuri.

Nu au mai găsit însă mortul. Nu mai era acolo unde l-au lăsat. Preotul presupuse că acesta fu înghițit de una dintre gropile, create de proiectilele detonate în cimitir. Ar fi trebuit să-l caute, dar erau prea sleiți de puteri. În plus, se temeau ca rușii să nu-i atace din nou și s-au grăbit să iasă din cimitir, ocolind sau sărind coșciugele, ieșite din pământ.

Mihailovka ardea, trâmbe groase de fum se răsuceau ca niște sfredele spre cer. Fumul era atât de dens și de înecăcios că nu îndrăzneau să intre în sat. Doar în cimitir aerul mai era cât de cât respirabil. S-au întors în cimitir.