Dacă Zeitenwende, sau politica Germaniei față de Rusia, a fost o lovitură venită în condiții speciale emoționale și politice, după declanșarea războiului de agresiune al lui Putin împotriva Ucrainei, apariția, la 13 iulie 2023 a Strategiei Germaniei față de China are o istorie a unei gândiri mult mai așezate, a numeroase controverse și rivalități între partidele coaliției, a intervențiilor marilor companii germane cu interese, investiții și producție în China și a vizitei premierului chinez la Berlin, care a amânat de altfel lansarea Strategiei. Strategia vine după prima Strategie de Securitate Națională a Germaniei din istorie și după Declarația finală a Summitului NATO de la Vilnius, deci capitalizează pe toate aceste documente în care Germania a semnat acordul pentru formulările respective pe care și le însușește. În plus, precede viitoarea Strategie de Securitate Economică a UE, care va apărea până la sfârșitul acestui an, prefațată deja de prezentările și susținerile publice ale președintei Comisiei Europene, Ursula von der Leyen.

Faptul că este o strategie gândită și așezată, rezultat al negocierilor și compromisurilor la nivelul societății, afacerilor și lumii politice germane, fac ca această Strategie să fie mult mai puternică și direct aplicabilă de către establishmentul german whole of the society, într-o formă integrată la nivelul societății, și e mai puțin literă retorică față de faptul așteptat, măsurat și verificat de mecanisme potrivite de implementare. Fiind document public, el păstrează echilibrele și nuanțele mai degrabă de transformare și adaptare decât unele de revoluție și reformă majore a politicilor publice, ar spune criticii care așteptat o variantă mai dure, mai apropiată de abordarea americană.

De altfel, cunoscătorii vorbesc despre două modificări substanțiale între formulările originare ale experților, convenite între instituțiile statului german, și rezultatul negocierilor politice. Astfel, dacă strategia menționa coordonarea transatlantică,  această formulare a fost estompată prin resortul la strategia UE și la relațiile Germaniei cu partenerii apropiați. Apoi dacă competiția sistemică cu China era asociată Germaniei, UE și partenerilor săi, versiunea publicată se rezumă să constate rivalitatea geopolitică cu SUA și atât. Totuși menționează explicit obligația statelor ce doresc să se alăture UE de a respecta strategia europeană față de China.

Totuși criticii care pun sub semnul întrebării schimbarea tectonică produsă în Germania față de China nu sunt îndreptățiți decât de propriile așteptări nerealiste. Evaluarea despre China este elocventă, sub ideea că Xi Jinping a schimbat China intern și extern și a extras-o din siajul unui respect față de lumea bazată pe reguli și o relativă recunaștere, dacă nu respectare a relevanței drepturilor omului. China a subminat propria situație internă a populației și a afectat punând sub semnul întrebării organizarea lumii, lansând un nivel de ambiție și dominație globală care recomandă schimbările pe care le promovează Germania în propria strategie.

În mod concret, Germania își expune totuși, transparent, o parte din cele mai cunoscute și vizibile pârghii proprii de influneță asuprea Chinei pentru a crea un instrument european anti-coerciție și evitarea subvențiilor externe care alterează piața, creând instrumente și pârghii politice și în domeniul competiției corecte, a reglementării tehnologiilor și crearea de inițiative de diversificare a surselor de materii prime critice printr-o mai mare diversificare și parteneriate globale-de la Africa la Asia Centrală și America Latină.

Strategia Germaniei în privința Chinei are și alte noutăți majore și relevante, dincolo de abordarea profund strategică a documentului, de evaluarea corectă a problemelor și de ajustare nuanțată a soluțiilor. Germania face saltul, anunțat deja de către Strategia de Securitate, la dimensiunea strategică și de securitate și privește China foarte clar, mai mult, angajându-se direct să se implice pe aceste dimensiuni. Desigur, întregul concept este făcut în conjuncție cu Uniunea Europeană, dar niște pași individuali asumați sunt de remarcat.

Problema majoră în privința economiei și competiției corecte vine de la subvențiile chineze pentru preluarea diferitelor piețe și a unor lanțuri cât mai vaste de furnituri care să fie în China sau sub controlul Chinei, așa cum a descoperit lumea în modul cel mai neplăcut cu ocazia pandemiei de Covid19. Este vorba apoi despre deschiderea selectivă a pieței și condiționările politice ale accesului, despre alterarea competiției – inclusiv în materie de împrumuturi și finanțări – și mai ales despre constrângerile legate de transferul forțat de tehnologie către China pentru orice investitor. Mai mult, după ultimul blocaj al exporturilor de Germaniu și Galliu, metale rare indispnsabile în noile tehnologii, China forțează toți producătorii de înalte tehnologii să producă doar în China, să cedeze 51% din acțiuni unei firme sau persoane fizice chineze, să cedeze patentele și dreptrile de autor pe aceste tehnologii către China și să abdice de la propriile avantaje și investiții în cercetare și dezvoltare.

Germania își propune, astfel, să devină mai rezilientă și să investească pentru a dobândi o competență superioară în ceea ce privește China, dar își propune și să se agajeze pentru apărarea ordinii globale și să investească mai mult în securitate. Acesta este marele salt de gândire din cadrul Strategiei. Berlinul își dorește să reducă dependențele și să evite constrângerile politice ale Chinei, în coordonare cu partenerii europeni, în strategia de reducere a riscurilor, a vulnerabilităților în sectoarele critice și a lanțurilor de furnizori. Dar mai mult, Germania se implică pe dimensiunile de securitate, apărare și strategice și în privința Chinei, o revenire a Germaniei în marea geopolitică de la care abdicase după al Doilea Război Mondial și fondarea UE, dar care a fost anunțată de Strategia de Securitate Națională și de o serie de inițiative precum apărarea anti-aeriană europeană.

Marele pas înainte este și importul din Declarația finală a summitului NATO de la Vilnius a relației securității euro-atlantice cu securitatea indo-pacifică. Un element pe care nu-l găsim în Strategia de Securitate Națională, decât în trecere. De această dată, Germania consideră că există un teatru unic și unitar al abordărilor Chinei, deci leagă direct securitatea euro-atlantică de cea Indo-pacifică. Documentul menționează și preocupările pentru relația strategică dintre Rusia și China – o altă noutate – dar și anunță interesul și dorința Germaniei de a-și crește prezența de actor în domeniul securității, extinzându-și cooperarea militară și exporturile de armament în regiunea Indo-Pacifică.

Nu se vorbește în cadrul acestei strategii despre prezență militară sau securitară de vreun fel a Germaniei în indo-pacific, ci doar despre cooperare. Totuși se vorbește despre întărirea relației cu Taiwanul, deși se menționează atașamentul față de politica O Singură Chină. Strategia Germaniei despre relația sa cu China conține și avertismente severe la adresa investitorilor și companiilor germane prezente în China. Strategie menționează explicit și apăsat nevoia ca industria germană să internalizeze calculele de risc și să evaluaeze orice viitoare investiții în China – în subsidiar să le revizuiască și pe cele curente. Asta pentru că Guvernul german nu va proceda la un bail out, o salvare de la faliment, dacă intervin evenimente geopolitice disruptive cum ar fi o criză privind Taiwanul.

Documentul nu se sfiește să vorbească despre rolul controlului exporturilor și a evaluării investițiilor externe făcute în China, condiționările explicite vizând ca tehnologiile să nu fie utilizate în domeniul militar sau în suprimarea drepturilor omului la nivel intern, în China – o transpunere a evaluărilor prezentate public de către președinta Comisiei Europene, Ursula von der Leyen. Iar statele ce aspiră să devină membre ale UE sunt așteptate să se alinieze politicilor europene în raport cu China.