Suedia este, fără îndoială, una dintre cele mai democratice state din Uniunea Europeană și din lume. O arată toate clasamentele și nivelul multiplilor indici de măsurare a calității democrației. Suedia a reușit să-și construiască instrumente adecvate de combatere a războiului informațional. În Republica Moldova, Parlamentul tocmai a votat crearea unei Agenții care se va ocupa de dezinformare și fake news. Deși au existat câteva semne de întrebare, nimeni nu și-a pus problema că acesta ar fi un instrument pentru sugrumarea dreptului la liberă exprimare, libertatea presei, libera circulație a ideilor. În România nu am reușit pe deplin să rezolvăm această problemă din cauza unei reticențe excesive, altfel firești prin prisma experiențelor anterioare nedemocratice, a societății în a accepta orice tip de instrument care să regleze această situație. Chiar dacă subiectul dezinformării, războiului informațional și al fake news este pus la fel de acut ca în mai toate democrațiile.

Tripticul abordării subiectului războiului informațional în România

Desigur, totul pornește de la definiții, concepte și baza teoretică, elementele care guvernează baza juridică a dezvoltării unei instituții cu atribuții în acoperirea tuturor aspectelor în acest domeniu. Confruntat cu reticența societății civile în a accepta orice fel de instrument pe această dimensiune, soluția a fost aceea de a acoperi componentele ce revin executivului și guvernării și de a lăsa componentele lipsă societății civile, mass mediei și zonei academice pentru a le completa la momentul care le va fi acceptabil, când maturitatea se va fi acumulat iar nevoia va fi suficient de acută încât să reclame o reacție la acest nivel, o reacție coerentă, relevantă și constructivă. Totuși vine un an cu patru runde de alegeri care reclamă o reanalizare și completarea rapidă a acestei lipse.

Nu e vorba, România are câteva avantaje comparative, dar nu absolute în domeniu. Astfel, în ceea ce privește influențele pe linia rusă, societatea are un număr de anticorpi naturali, inclusiv o lipsă de încredere funciată și o abordare dilematică inchizitorială asupra a orice vine pe această direcție. În plus construcția spiritului activ și al avetizării privind existența instrumentarului războiului informațional, dezinformării și fake news a existat din timp și există și astăzi. În plus, ne interesează exclusiv războiul informațional, care se definește drept construcția unei realități alternative, creată prin bucăți de adevăr, minciuni, intepretări, opinii, relativizare a faptelor și proiectată asupra unui grup țintă cu scopul de a genera o reacție care să influențeze decizia, să altereze, să schimbe sau să canalizeze decizia într-un scop premeditat. Cu o asemenea definiție, sunt excluse interpretările neavenite în legătură cu complexul de factori care constituie instrumentarul războiului informațional.

România a ales, deci, să reacționeze printr-o împărțire de roluri și prin canalizarea pe elementele potrivite și adecvate fiecărei instituții responsabilă în parte. În primul rând, trebuie spus foarte clar că am separat, cum se întâmplă în toate democrațiile occidentale, războiul cibernetic și operațiunile de această natură din spațiul virtual de războiul informațional: în primul caz este vorba despre purtătoarea de mesaj, internetul, social media, etc care sunt supuse atacului și interceptării respectiv extragerii de date și alterării conținutului ulterior cu conținut introdus, în al doilea despre utilizarea mesajelor pentru deturnarea percepțiilor și generarea de reacții în fapte și acțiuni dirijate ale propriei populații.

Deci tripticul abordării vizează trei direcții: mai întâi, amenințările la adresa securității naționale din spațiul virtual, elementele de război informațional ce vizează strict și direct subminarea securității și producerea de costuri pe această dimensiune, o direcție în care serviciile de informații au responsabilitatea directă și strictă; în al doilea rând este vorba despre comunicarea strategică, capacitatea de a combate elementele de dezinformare, fake news și război informațional printr-o comunicare adecvată, suficientă, țintită și care să răspundă solicitărilor, curiozităților și întrebărilor societății, aici responsabilitatea revenind instituțiilor executive, cu precădere cele guvernamentale, de nivel strategic; în fine, cea de a treia parte revine zonei de fake news și dezinformare, acolo unde instituțional pe zona audio-vizuală (pe unde electronice și în internet) responsabilitatea revine CNA, pentru ca în final componenta jurnalistică, media scrisă și exprimărilor pe internet să revină ca responsabilitate societății civile, profesioniștilor în comunicare și, firește, mass mediei însăși în orice formă va dori aceasta să se organizeze.

Cu rezultate și nu prea: eșecurile eforturilor de combatere și contracarare a războiului informațional

Dacă este să evaluăm astăzi la zi situația instrumentarului de combatere a războiului informațional și capacitatea respectiv eficiența luptei în această confruntare, trebuie să recunoaștem că situația nu e deloc una strălucită. Evident, este inegală la nivelul fiecărui instrument, lipsa unui instrument instituțional societal se vede la fiecare pas iar posibilitatea cooperării interinstituționale sau abordarea unitară integrată este absentă, firește.

Astfel, la nivelul instrumentelor de combatere a războiului informațional, operațiunilor psihologice și nivelurilor elaborate și sofisticate din a 3-a, a patra și a cincea generație, serviciile de informații își fac treaba dar fără a avea neapărat tot istrumentarul de rigoare. Unele funcționează cu instrumentar de modelare socială și pot efectua ele însele operațiuni, dar ridică probleme nivelul de autorizare și legiferare, altele pot mult mai lesne, au și experiență, în derularea operațiunilor psihologică și de inginerie socială în terțe state și terțe publicuri. Desigur, nu toate elementele și instrumentele existente sunt publice, le-am citat doar pe cele despre care liderii acestor instituții au vorbit transparent și deschis. Aici lipsește zona de instruire și pregătire la nivel național, civil și civic, care sunt așteptate în viitor.

La nivelul comunicării strategice, elementele sunt cele mai complexe pentru că implică o reacție dependentă de decidenți. Desigur, nu înseamnă cu nu avem comunicatori improvizați, absenți sau rezervați care pot altera spațiul comunicării strategice, și nici un premier nu poate impune nivelul de comunicare, dincolo de legea accesului la informații publice, pe care trebuie să-l ofere fiecare minister, instituție centrală și companie publicului, pe baza legii. Nu mai vorbim aici despre autoritățile locale. Am încercat, alături de purtătorul de cuvânt al Guvernului de la acea oră, Dan Cărbunaru, în urmă cu niște luni, la vremea respectivă, să facem pași relevanți în această direcție. Venind amândoi din presă și din societatea civilă, ne-am întâlnit cu toate grupurile de expertiză pe domeniu, am preluat doleanțele și tarele comunicării guvernamentale, dar dacă Dan și-a făcut treaba cât a putut, am văzut și limitele în pregătire dar mai ales în bunăvoința și libertatea comunicatorilor din administrația centrală confruntați cu diferitele tipologii de decidenți care influențează în mod direct comunicarea strategică.

Pe aceeași dimensiune, am adus în țară pachete de cursuri dintre cele mai bune și specifice, inclusiv cele ale Naval School Monterrey US legate de operațiunile psihologice, la care am invitat comunicatori de prim plan din instituțiile românești, media și societatea civilă. Comunicatorii au putut fi expuși și au putut să ia cunoștință de multitudinea de instrumente de combatere a războiului informațional în Statele Unite, Marea Britanie, Suedia. Dar oricât de bine ar fi pregătiți aceștia, ei nu pot compensa voința de a comunica și de a crește credibilitatea, transparența și prestigiul instituțional care reclamă încredere în timp între instituții și public, respectiv și mass media și societatea civilă.

În ceea ce privește al treilea domeniu, CNA a fost prezentă prin reprezentanții săi la aceste cursuri. Aici lipsește în continuare un nivel adecvat de cunoaștere și pregătire pe care instituția în sine este încă rușinoasă să-l solicite. Dar un număr de elemente și experiențe au putut fi dobândite, chiar dacă ele nu au acoperit deficite vechi și dureroase de credibilitate și politizare de care s-a făcut vinovată în timp instituția audio-vizuală, prin intermediul unui conducător sau a unui reprezentant de prim plan sau altul, a unor excese de sancționare și a unor tolernațe excesive și canalizate pe anumiți jucători în piața audio-vizuală.

Pilonul lipsă: combaterea fake news, profesionalizarea mass mediei, sancționarea exceselor și aberațiilor din spațiul public

O componentă pe această dimensiune a războiului informațional ce vizează dezinformarea și fake news revine societății civile. Aici Guvernul nu poate transmite recomandări, nu poate face organizări și convocări, nu se poate implica nici măcar financiar sau în vreun alt fel, cu riscul de a determina reacții dure – multe îndreptățite – din partea jucătorilor autonimi și independenți din această piață. Abordarea cea mai adecvată în România este auto-reglementarea, dar și aici există probleme: finanțările venite vizează strict fake news în termeni foarte concreți și limitați, nicidecum instituționalizarea unui efort comun și profesionist pe această direcție.

Altădată exista Clubul Român de Presă. A avut o viață și un impact discutabil pentru faptul că unii actori au refuzat să intre într-un asemenea aranjament. Totuși verdictele de natură profesională la nivelul mass mediei scrise, cel puțin au fost relevante la orizontul anilor 2000. O palmă morală, o apreciere calitativă a produsului jurnalistic. Apoi prestigiul s-a pierdut, activitatea a fost estompată, redusă și a dispărut odată cu generația de jurnaliști profesioniști care l-au fondat. În locul său nu a mai apărut nimic. Desigur, o asemenea instituție ar fi astăzi o matrice bună de construire pe noile dimensiuni, dar varianta aceea rămâne una vetustă în contextul social media și a comunicării în spațiul virtual actuală.

Consider că trei componente sunt absolut necesare unui asemenea construct instituțional care ar urma să se uite pe fake news, false news, dezinformare: zona academică, cea specializată și care predă comunicarea, cea care poate să îmbrățișeze și să dezvolte zona teoretică și definițiile diferitelor componente, separând grâul de neghină, libertatea de exprimare de abuzul de această libertate și de dreptul asociat; apoi, desigur, mass media, presa atâtă cât este ea, în spațiul audio-vizual și electronic sau print, acolo unde a mai supraviețuit, pentru că e prima interesată să-și apere profesia și calitatea produsului, nu numai viteza de distribuire și dimensiunea publicului; în fine, societatea civilă, care vine cu propriile inițiative și aprecieri apărând deopotrivă libera exprimare, media și publicul, deci și destinatarul comunicării, și pe cel despre care se comunică.

Componenta aceasta de combatere a fake news rămâne acoperită secvențial de inițiative concrete limitate și de propria acțiune a mass mediei, atunci când este nevoită să-și apere breasla sau când e nevoită să scoată în evidență, pentru propria credibilitate, ce este și ce nu este adevăr, relatare incorectă și neprofesionistă, eroare din culpă sau neglijență și cea intnționată, premeditată sau chiar malignă, direct parte a unei componente de război informațional. Totul fără a aduce atingere opiniilor libere și opțiunilor diverse ale purtătorilor de mesaje și ale publicului.

Agenția de Apărare Psihologică a Suediei

Instrumentarul Suediei prin crearea Agenției de Apărare Psihologică este unul care merită consultat, cu multe lucruri de învățat. Astfel, Suedia a continuat o tradiție care datează din timpul Războiului Rece în care abordarea sa se baza pe conceptul de apărare totală, deci care includea toate dimensiunile, un fel de abordare integrată în care reacționa guvernul, societatea și toți cetățenii, într-o formă integrată – whole of the society. Agenția a funcționat pe dimensiunea dezinformării în perioada războiului rece, când încă nu fusese inventat internetul și social media. Ulterior, agenția a fost desființată, a trecut printr-o revizuire a termenilor de referință și a fost re-înființată de la 1 ianuarie 2022, fără legătură cu războiul de agresiune pe scară largă al Rusiei în Ucraina, dar cu directă legătură cu acțiunile Rusiei, Chinei, Iranului, unui număr de actori neguvernamentali islamiști în online asupra alegerilor, asupra populației și opțiunilor sale, în sensul agravării diviziunilor și favorizării opțiunilor radicale și extremiste în democrații.

Astăzi, agenția de stat, aflată în subordinea și sub controlul Ministerului Justiției, funcționează pentru a combate operațiunile complexe generate prin utilizarea elementelor și instrumentarului războiului informațional, în primul rând al fake news. Aici singurul lucru care contează este proveniența atacului, singurele care intră în discuție și în atribuțiile agenției fiind mesajele de proveniență externă. Orice comunicare aparținând unui cetățean suedez sau unei persoane juridice suedeze identificabile nu intră în atribuțiile agenției, fiind considerată legitimă și aparținând fie bătăliei politice interne, fie conflictului de idei, fie liberei exprimări a cetățenilor suedezi în spațiul virtual. Sunt excluse comunicările preluate cu intenție de cetățeni suedezi dar care sunt inoculate sau provin de la surse externe țării, caz în care dosarele sunt înaintate, în funcție de gravitate, serviciilor de informații suedeze responsabile de securitatea internă.

Rezultatul acestor termeni de referință fac ca Agenția de Apărare Psihologică să fie finanțată de la bugetul de stat și să identifice toate zonele de intelligence, de cercetare și de suport tehnic necesare pentru a se dezvolta la nivelul final al funcționalității sale operative, la 5 ani de la înființare. Iar activitatea sa să se desfășoare deja pe dimensiunile necesare în combaterea războiului informațional de proveniență externă. Ca și în cazul celorlalte agenții de combatere a fake news și comunicare strategică europeană, a NATO sau a Comitetului Militar al NATO, ca și a celor naționale, ordinea de preocupare a influenței este Rusia pe locul întâi detașat, China, Iran, după care se adaugă o listă de state și resortisanți diverși, inclusiv entități islamiste și zone teroriste radicale de toate facturile din Europa și din lume. O experiență de analizat, asupra căreia merită să reflectăm și să vedem acceptabilitatea acestei abordări la nivelul României.