Cel mai mare prieten al său- de fapt, singurul pe care-l avea – era scriitorul Ion Ploaie, pe care-l turna la securitate, încă din facultate. Nu doar pe el îl turna, dar și pe el, firește. De fapt, cu asta și își începuse cariera sa de spion rus: cu semnarea unui angajament cu KGB-ul sovietic, imediat după ce devenise student la facultatea de jurnalistică. A fost chemat la decanat. Secretara, o blondă tulburător de frumoasă, a ciocănit în ușă, a deschis-o și a pășit înăuntru, în auditoriul Nadejda Constantinovna Krupskaia, unde profesorul Ion Stati le preda literatura sovietică socialistă moldovenească. În ziua aceea le vorbea despre poemul lui Emilian Bucov, „Cresc etajele”. Toți se plictiseau de moarte. Căsca și Flavius Lazăr. Un poem mai anost nu citise în viața sa.

De cum Liuba deschise ușa, toată lumea s-a înviorat. Privirile s-au deplasat cu repeziciune din tavan sau din fereastră asupra ravisantei secretare. Liuba era foarte sexy. Venea la facultate îmbrăcată într-o minijupă, care-i dezvăluia coapsele pârjolitoare. Unii studenți își făceau drum pe la secretariat doar pentru a sta de vorbă cu Liuba. Cei mai temerari o întrebau unde se ține cursul de istorie sau când începe vacanța de iarnă, cu toate că știau prea bine răspunsurile. O ascultau foarte atent. Le răspundea și Liuba foarte detaliat. Cei mai timizi deschideau ușa, îi spuneau bună ziua și o închideau la loc. Până și unii profesori își făceau drum la secretariat doar pentru a o vedea pe Liuba. De când se angajase Liuba la facultate, ușa cămăruței secretarei era deschisă cel mai des, iar Liuba era cea mai iubită persoană de la facultatea de jurnalistică. Nu era om să n-o știe și să nu vrea să vorbească cu ea.

De asta, toate capetele lor, precum căpățânile de floarea soarelui, s-au întors spre Liuba. Patruzeci de perechi de ochi o urmăreau cum traversa încăperea și se apropie de tovarășul Stati, cu mersul ei grațios și legănat. Podeaua scârțâia și se îndoia sub tălpile preafrumoasei secretare. Dintr-o dată, deveni interesant și obiectul tovarășului profesor, dar și Ion Ivanovici Stati însuși. Pentru prima dată, de când acesta își începuse cursul, toată lumea îl privea cu atenție, extrem de concentrați. Liuba se aplecă spre urechea lui și-i șopti nu știu ce. În timp ce se aplecă, băieții din rândurile de la ușă au reușit să-i vadă și chilotul roșu ca focul și s-au ridicat în picioare. Tovarășul profesor îi șopti și el nu știu ce și Liuba dădu din cap. După care Ion Ivanovici zbieră:

-Flavius Lazari, urmeaz-o pe tovarășa secretară, la decanat.

Flavius își părăsit banca și se luă după preafrumoasa fată, care își unduia coapsele în fața sa și toți băieții din sală îl invidiau.

Au discutat tot drumul și fata îi răspundea la toate întrebările. L-a condus în cabinetul decanului, unde-l aștepta un bărbat aspru, îmbrăcat într-un fâș de piele. După ce Liuba a ieșit, bărbatul îl întrebă:

- Ei, îți place Liuba?

Pe Flavius Lazari îl mira lipsa decanului. Parcă nu-i venea să creadă că acesta ar fi noul lor decan.

- Da, îmi place.
- Și ai vrea să fii cu ea?
- Mă mai întrebați?!
- Eu îți pot promite că fata va fi a ta, dacă...
- Dacă, ce?
- Dacă vei de acord să colaborezi cu noi?
- Cu cine, cu noi?
- Cu KGB-ul.

Liuba deschise iar ușa și le aduse pe o tavă două cafele.

- Liuba, ce faci diseară?
- Diseară sunt liberă.
- Nu ai vrea să-l conduci pe acest tânăr la Muzeul de Artă și să-i arăți noua expoziție?
- Cum să nu vreau. O să merg cu mare plăcere, îi zise fata și ieși, urmărit de ochii lacomi ai tânărului. Din ușă, fata se răsuci pe călcâie și-i zâmbi. Inima îi coborî în călcâie.

Bărbatul cu față aspră îi înmână un teanc de ruble.

- Ca s-o poți chema după aia la o înghețată.
- De unde știți că n-am bani?
- Eu știu totul. Asemenea fete trebuie alintate, dacă vrei să fie a ta.
- Și de ce mă ajutați?
- Ca să lucrezi pentru noi.
- Și ce ar trebui să fac?
- Îți spun imediat, îi promise bărbatul îmbrăcat în fâș de piele și-i povesti. Ei, ești de acord?
- De dragul Liubei eu sunt gata să fac orice.
- Deci semnezi?
- Semnez, îi spuse Flavius și semnă, iar din clipa aceea începu să ducă o viață dublă, urmărindu-și colegii și căsătorindu-se cu Liuba. Îi urmări chiar și la nunta sa. Cu precădere, îl urmărea pe Ion Ploaie, colegul său de bancă. Au devenit cei mai buni prieteni ca să afle cât mai multe lucruri despre el. Au devenit prieteni la cataramă. Ion n-a bănuit niciodată nimic. N-a bănuit pentru cine lucrează Flavius.

Au trecut patru decenii și Flavius a devenit cel mai influent jurnalist din Chișinău. A condus cele mai importante publicații socio-politice, finanțate de Occident. La care lucra și prietenul său Ion Ploaie, pe care deja nu-l mai urmărea. Misiunile lui Flavius erau altele, cu mult mai sofisticate. Cu toate astea, au rămas și după aia cei mai buni prieteni.

În urmă cu trei ani Liuba a murit și Flavius a suferit îngrozitor. La o jumătate de an după aia a murit și Ion Ploaie și mogulul de presă- tot el și un mare spion rus- a simțit cât de singur a rămas.

A înțeles că nu poate să aibă nici o încredere în Piotr Petrovici – așa-l chema pe pe bărbatul ăla îmbrăcat în fâș de piele, care-l racolase la securitate, dar nici în ceilalți colegi de-ai săi, turnători sau spioni. Cu ei nu se putea destinde. În fața lor nu-și putea deschide sufletul, așa cum și-l deschidea în fața Liubei sau al lui Ion Ploaie, pe care toată viața l-a urmărit. Cu ei nu se putea îmbăta ca porcul sau nu putea cânta cu voce tare cântece obscene. Ei nu gustau bancurile porcoase și nu-l vizitau niciodată acasă. Pe ei nu-i putea trezi pe la trei noaptea ca să se plângă că-l doare măseaua sau sufletul.

După moartea Liubei și al lui Ion Ploaie simți că viața lui își pierdu sensul. Apoi muri și Andrei Tanța, un alt coleg de-al lor de grupă, pe care, așijderea, l-a filat. Se simțea pustiit. Nu mai avea nici un sens să mai trăiască. În plus, în ultimul timp, nu-l mai căutau nici cei de la Ambasada Rusiei ca să-i mai dea noi cerințe.

Fu internat la ospiciu într-o joi seara. Medicul i-au luat telefonul și i-a sunat pe cei pe care Flavius îi telefona cel mai des. Adică pe Piotr Petrovici și pe alți colegi de-ai lui Flavius de la securitate sau de la Ambasada Rusiei. Toți au zis într-un glas că e o greșeală și că nu-l cunosc.

Singurul care a venit să-l viziteze a fost doar Viorel, fiul lui Ion Ploaie. A venit să-l vadă înainte de-a se întoarce în America, unde trăia de mai bine de două decenii. Flavius își pierduse mințile și nu mai recunoștea pe nimeni. Singurele nume la care mai reacționa erau doar ale Liubei și ale lui Ion Ploaie. Erau și singurele nume pe care le mai pronunța, după ce plecă Viorel. Le intercala în fel de fel de fraze și propoziții. Unde toate celelalte cuvinte erau schimonosite și deformate. Doar ele își mai păstrau toate sunetele: doar cele două nume ale Liubei și ale lui Ion Ploaie. Care niciunui coleg de-al său de salon nu le mai spunea absolut nimic. Cu atât mai mult medicilor sau asistentelor care-l vizitau zilnic.