Lovitura de stat militară recentă din Niger, a șaptea în Sahel în ultimii doi ani, a pus un accent specific asupra inadecvării politicilor Franței, cu precădere, dar și ale Occidentului european, în fostele colonii. Puciul a născut reacții diferite în raport cu Franța și Statele Unite, și chiar dacă și acum au apărut pe străzi steagurile Rusiei, Wagner și Rusia însăși nu au fost implicați decât prin propaganda și războiul informațional continuu în Africa. Dacă la nivel intern, revanșa coloniilor s-a reflectat și in islamism radical și terorism, răzbunarea acelorași colonii la ele acasă de data asta față de politicile post-coloniale, se traduce prin reacția pe care a întâlnit-o Rusia după prăbușirea Uniunii Sovietice în fostele state comuniste, când elitele naționale îi trimiteau pe coloniști să-și facă valizele, să plece la gară și să revină în Rusia lor. France degage! este mai mult decât o abordare naționalistă, este cel mai clar indicator al eșecului politicilor in Africa și fostele colonii, un eșec care nu trebuie pus strict pe seama Parisului și a lui Emmanuel Macron – care a încercat pași de reconciliere – ci asupra întregului Occident. La care jinduiesc totuși în continuare, în secret, elite, populația și clasa politică din statele africane.

Revanșa coloniilor în Franța multiculturală seculară

Este deja un mecanism cunoscut, cel al eșecului politicilor de integrare a minorităților din fostele colonii revenite acasă, unele legate direct de perioada de decolonizare și de repatrierea în Franța, în metropolă, a întregii administrații franceze și a elitelor locale, pentru a nu fi linșate de noile state independente pentru colaboraționism. Și dacă elitele anilor 60 erau fericite să revină în metropolă, pentru o viață mai bună, copii acestor elite nu au fost la fel de fericiți în anii 80 când își duceau viața în bidonvilurile din jurul marilor orașe, în care casele făcute din deșeuri erau mai scunde decât mașinile ieftine second hand pe care le conduceau.

Franța a trecut peste această etapă, a desființat bidonvilurile și a construit locuințe sociale la bloc în care a mutat toată această pegră. Însă politicile de integrare a acestor migranți la a doua generație nu au fost la fel de pozitive: segregarea a continuat, reacția față de cei sosiți din colonii s-a tradus în forța cu care Frontul Național al famliei Le Pen a putut concura cu marile partide franceze aparținând curentelor europene. Iar stânga a continuat să plătească un nivel mediocru de ajutor social pentru voturi, cu condiția ca acești nepoți ai migranților originari din colonii să nu se implice în viața curentă. Rezultatul a fost faptul că nepoții acestor coloniști au dat foc la mahalalele Parisului în anii 2000 pentru a-și arăta protestul rămânând cu o viață mediocră și fără speranțe și perspective, fără locuri de muncă, neintegrați și implicați în toată pegra și infracționalitatea franceză. Așa a ajuns Nicolas Sarkozy pe drumul spre președinție după ce a rezolvat parțial această problemă a Franței.

Dar în decada următoare, altele au fost rezultatele neintegrării: atentate teroriste, radicalizare islamică, jihadism. Charlie Hebdo, Bataclan și Saint Denis au fost reacțiile în oglindă cu Molembeck în Belgia sau atacurile de la gara Atocha din Spania sau atacurile din Londra, sau cu cele din Germania. Iar aici, Franța a avut un loc în prim plan pentru că secularismul său și interdicția afișării însemnelor religioase în școală – și uneori în public – au determinat revolta și împingerea mai departe a celor abandonați de societate în brațele radicalilor. Nu numai că nu aveau un scop în viață și o perspectivă, dar acești tineri de a doua generație a reveniților din colonii s-au trezit și cu blocaje la nivelul trăirii și afișării religiei. Rezultatele au fost mult mai greu de gestionat, mai ales când teroriștii s-au dovedit lupi singuratici, care nu frecventau locurile de rugăciune publice, nu aveau complici sau prieteni, nici măcar nu se radicalizaseră pe internet și au început să folosească scule și instrumente domestice, obișnuite pentru atacuri, nicidecum arme și explozibili: cuțite și mașini cu care au intrat în mulțime.

Politicile post-coloniale în fostele teritorii de peste mări

Franța a rămas principalul referențial în toate statele foste colonii, cu politici post-coloniale lesne interpretabile drept o continuare a politicilor de dominație și subordonare, cu precădere pe baza avantajelor economice, accesului la resurse și prezenței militare permanente pe teritoriul acestor state. Motivația majoră a fost combaterea jihadismului și perpetuării mișcărilor islamiste radicale. Rezultatul a fost însă, nu rareori, o accentuare a acestor mișcări și a atractivității lor pentru populația care simțiea că limitele nivelului de trai vine din această dominație franceză continuă, perpetuată în fostele colonii. Iar mișcările jihadiste și islamiste radicale erau singurii contestatari și dușmani ai foștilor coloniști.

La percepția generală a contribuit și acțiunile directe ale Franței, care a intervenit militar de 19 ori între 1962 și 1995 în Africa, în fostele colonii, și de nenumărate ori după acest moment. Operațiunile militare cele mai relevante din Mali și Republica Centrafricană au fost contracarate de lovituri militare și de alungarea militarilor francezi, a operațiunilor franceze și chiar a ambasadorilor și ambasadelor franceze. Niger era punctul major de repliere, acolo unde fuseseră relocate operațiuni și trupe pentru combaterea terorismului după plecarea din Mali. Desigur, Franța își proteja propriile interese precum și guvernele alese legitim. Percepția publică în Africa a fost însă că fosta metropolă își continua subordonarea coloniilor inclusiv printr-o rețea de baze militare, acorduri militare secrete și acorduri economice care profitau doar unor lideri locali, majoritatea civili, care păstrau avantajele acestei relatii în detrimentul propriei populații. De ajuns pentru ca reticențele, frustrările, ulterior respingerea Franței să se manifeste la nivelul larg al populațiilor africane.

Nu întâmplător, chiar președintele Emmanuel Macron a realizat această situație și a încercat să domolească sentimentul anti-francez prin recunoașterea unor acțiuni grave în perioada decolonizării, împotriva unor personalități și state foste colonii – vezi cazul Algeriei – pntru ca mai apoi să promită chiar în martie anul acesta să reducă drastic prezența militară franceză în Africa. Nu același lucru s-a întâmplat cu celelalte simboluri discutabile – francul CFA, rămas o monedă regionala în Africa de Vest, ca moșternire și marcă de factură colonială – în ciuda solidității și referinței față de euro care menține un pilon de raportare serios în regiune. Apoi limba franceză ca limbă oficială în fostele colonii, marca francofoniei și organizația aferentă rămânând tot o memorie a colonizării și influențelor franceze – nu întâmplător Mali sub hunta care a declanșat puciul a renunțat și la acest liant în favoare a 13 limbi locale, o problemă majoră de integrare a statului în relațiile cu vecinii săi și cu lumea.

Rusia versus Franța: Realitatea rivalităților și conflictului în inima Africii

Franța a realizat, în modul cel mai dur și neplăcut cu putință, faptul că Rusia este un inamic direct. Dacă la origine a avut tendința împărțirii responsabilităților și amenințărilor între Estul amenințat de Rusia – cu care Parisul nutrea angajamente și relații de coabitare cel puțin, dacă nu amicale – și Sudul sub amenințare teroristă și a migrației, Parisul a descoperit în modul cel mai direct că Rusia amenință Europa și Franța din toate părțile, nu numai din Est, acolo unde a declanșat războiul de agresiune pe scară largă împotriva Ucrainei. Iar dacă inițial mai exista o negare credibilă cât de cât a relației Wagner – Statul rus, această perdea de fum s-a ridicat și Franța trebuie să mulțumească Rusiei și pentru războiul informațional împotriva sa, și pentru susținerea loviturilor militare de stat care au îndepărtat-o fizic din multe colonii.

Astfel, războiul informațional rus în Africa este bazat pe un număr de idei lesne de distribuit și imprimat la nivelul larg al populațiilor africane, mai ales pe fondul unui nivel de trai precar, a unor state slabe și incapabile să asigure minimum de trai și a unei demografii explozive, care ar pune probleme oricărui guvern. Astfel, vina este lesne pasată de guverne sau de opoziția de orice fel:

  • coloniștii care încearcă să impună regulile lor și modul lor de viață localnicilor, foști colonizați;
  • coloniștii care doresc menținerea condițiilor și a popoarelor/statelor din Africa la nivelul de acum o sută de ani;
  • francezii care conspiră să mențină Africa într-o stare de perpetuă sărăcie, subordonare, dependență;
  • Parisul continuă să conducă indirect, prin marionete, manipulând mediul politic și economic, spoliind fostele colonii;
  • Este o falsă independență: fostele colonii nu sunt lăsate să se dezvolte independent, să dispună cum vor de resursele lor

Toate sentimentele își au rădăcina în trecutul colonial, iar elitele africane sunt îndemnate și convinse să scape Africa de ideile occidentale, inclusiv de presupusele idei occidentale precum democrația și drepturile omului. Desigur, în schimb, Rusia și China sunt bunii samariteni, care nu au interese și susțin mișcarea de decolonizare a Sudului Global. Mai mult, sunt evocate momentele susținerii de către fosta URSS a decolonizării(fiind ocultată sursa europeană occidentală a acestui proces, inclusiv sursele intelectuale occidentale de stânga ale mișcărilor de decolonizare). Și se evocă susținerea morală și materială a mișcărilor naționaliste și de independență africană de către Rusia - care ocultează propria identitate de fost imperiu de de distrugerea fostelor colonii ale compatrioților din URSS pe care le-au spoliat și condus între 45 și 70 de ani, pe altele dominându-le și astăzi.

Resentimentul față de Occident: de la influență rusă la elemente genuine de politici africane

Cu sau fără impact direct și major independent, rivalitatea Franța-Rusia s-a putut vedea peste tot în fostele colonii franceze din Magreb și Sahel. Ca și la ultima serie de puciuri în Mali, Ciad, Burkina Faso, și în Niger tinerii au fluturat steagurile ruse, călcând în picioare steagurile franceze și efigia lui Emmanuel Macron. Și, precum fostele state post-sovietice cu celebrul Cemadan-Vagzal-Russia, creșterea animozității față de Paris în fostele colonii s-a tradus prin îndemnul “France dégage!”. Zeci de manifestații anti-franceze au fost organizate în ultimii ani în Benin, Burkina Faso, Camerun, Ciad, Mali, Niger și Senegal. Demonstrațiile s-au desfășurat și în jurul bazelor și a convoaielor militare franceze în Benin, Burkina Faso și Niger, ambasadele Franței au fost subiectul atacurilor cu tentative de incendiere în Burkina Faso și Niger; iar monumentele care celebrau trecutul colonial francez au fost distruse în Camerun.

Desigur că războiul informațional rus nu ar fi prins atât de bine dacă nu exista un context favorabil acestuia. Așa cum nu se poate pune reacția și resentimentele africane din fostele colonii franceze strict pe această ingerință rusă planificată. În Burkina Faso și Niger, ura a pornit de la susținerea unor regimuri civile care aduceau multă suferință populației acestor state, În Camerun, frustrarea venea de la criticile față de gestionarea conflictului local. În alte cazuri, resentimentele veneau din criticarea democrației imperfecte sau chiar a lipsei acesteia și respectul față de drepturile omului, ca să nu mai vorbim despre cazuri de critică selectivă a unor regimuri represive autocratice în unele colonii față de susținerea unor asemenea lideri în altele. Așa s-au construit și resentimentele față de Occident utile unor politicieni și partide politice africane pentru a atrage sprijinul public.

Pe de altă parte, această recrudescență a sentimentelor anti-franceze și anti-occidentale sunt și rezultatul incapacității a numeroase guverne succesive africane, de toate culorile și orientările, a elitelor locale de a gestiona situația în Africa și de a guverna statele independente într-o situație de stabilitate care să încurajeze creștere economică și ieșire din sărăcie, ca și incapacitatea de a face ca independența africană să aducă dividende propriei populații, după 60 de ani de independență. Acest lucru nu neagă un anumit nivel de sentimente anti-occidentale și anti-franceze, cu precădere, ca și cele pro-ruse evidente. Însă în alte cazuri – vezi Republica Centrafricană – prezența Wagner și a trupelor ruse este repudiată prin prisma torturilor, terorii și acțiunilor militare dure pe care le produce împotriva populației, cu impunitate, tot astfel cum lecțiile învățate au făcut în alte locuri prezența chineză la fel de neavenită – nu angajează localnici, spoliază resursele corupând liderii autoritari. O perspectivă de înlocuire a unui model francez și occidental cu unul rus sau chinez este greu posibilă.

Nu trebuie să uităm și altă realitate: migranții iau în continuare calea Occidentului pentru o viață mai bună; UE, Franța, statele occidentale dau majoritatea asistenței umanitare și pentru dezvoltare; elitele africane învață în continuare în universitățile occidentale – o medie de 20.000 / an, o mare parte nerevenind niciodată în țara de origine; iar ideologia naționalistă sau pro-decolonizare, ca și celealte idei, concepte, filosofii, ideologii, provind tot din trecutul și educația occidentală. Deci relația cu Occidentul, democrația, drepturile omului și fostele metropole se menține extrem de strânsă, chiar dacă subliminală. Doar că elita politică și populațiile în sensul larg nu sunt gata să accepte propriul eșec, propriile incapacități și neputințe, tendințele de imitare, incapacitatea de a guverna coerent, în beneficiul cetățenilor și mai ales lipsa de soluții pentru creșterea explozivă de populație în condițiile unor resurse extrem de limitate și a unor economii fragile, a improvizației și anarhiei caracteristice Africii și a statelor sale independente din imperiul colonial și instituite pe seama unor popoare care nu au reușit să-și constituie identitate națională, coeziunea și coerența post-independență.