Dormeau la subsol, de frica dronelor rusești. Nu toți însă și-au părăsit locuințele. Bătrâna Vdovcenko nu se putea da jos din pat. M-am oferit s-o car în spate, dar ea n-a vrut. M-a rugat doar ca să-i dau icoana de pe perete. I-am pus-o în brațe și am ieșit. Cei doi fii ai ei luptau pe front. Dacă ar fi primit s-o car în spate, nu cred că aș fi fost în stare. De când zăcea la pat, s-a îngrășat foarte mult. Cred că a trecut de o sută de kile.

Am bravat și eu ca să-i dau o speranță. Dar poate că și-a dat seama și ea că e o speranță deșartă, căci a refuzat. Ea are optzeci de ani, iar eu sunt doar cu zece ani mai tânăr ca ea, pe când nevastă-mea cu cincisprezece.

În subsol ne-am amenajat o casă a noastră. Aveam acolo două paturi pliante, cu saltele pe ele și o masă între, la care mâncam și beam ceai.

Ziua stăteam acasă, în apartamentul nostru de la nouă, iar seara coboram în subsol. Am coborât și azi.

Ca să ajungem în ungherul nostru, ne-am târât de-a bușilea pe sub conductele cu apă caldă și rece. Olia nu-și găsise loc decât sub una dintre ele și și-a strâns picioarele, ca să putem înainta. Necazul ei era că, din când în când, se desprindea din conducta de deasupra capului ei o picătură de apă fierbinte, care-i opărea fruntea sau gâtul. Suduia, dar n-avea unde să se mute în altă parte, pentru că în subsolul ăsta al nostru venise atât de multă lume că n-aveai unde să arunci un ac. S-au refugiat la noi până și oameni din blocul de vizavi.

În sfârșit, am ajuns și noi în colțul nostru, leoarcă de sudoare. Nici să mâncăm nu mai aveam puteri. Unii însă mâncau.

Când s-a luat lumina, am înțeles că a început bombardamentul. Una dintre drone a explodat atât de aproape că s-a luminat până și încăperea în care ne-am adăpostit cu cățel și purcel. A crăpat geamul și câteva femei au fost rănite de cioburi. Răcnetele lor au răsunat în tot subsolul. Alte femei le linișteau și le bandajau.  Se zgâlțâia și tavanul de deasupra noastră. Apoi a mai detunat o dronă și s-a aprins casa de peste drum. Cei care locuiau în ea au început să se vaiete.

Important era să nu adormim ca să putem fugi de aici când vor lovi și blocul nostru. Ne trezeam unul pe altul, atunci când adormeam subit. Cineva mânca, cineva asculta știrile de la radio, cineva cânta nechezat. Cel care cânta era nebunul de la trei sau, poate, mai înnebunise între timp cineva.

Când a venit, în sfârșit, dimineața și am putut să ieșim afară, am văzut că blocul de vizavi încă mai ardea. Oamenii din blocul nostru i-au luat la ei pe cei care au rămas peste noapte fără niciun acoperiș deasupra capului. Noi am luat-o pe Stepana și pe băiatul ei de zece ani.

Liftul nu mergea și am urcat până la nouă pe jos.

Când am intrat în casa noastră, ne-am pus mâinile în cap. Podeaua era acoperită cu cioburi de la ferestre sau cu geamurile de la dulapuri. Toată dimineața am făcut curat. Explozia a aruncat unele cioburi în patul în care dormeam.

Brusc, mi-am amintit de bătrâna Vdovcenko și am mers în păr la ea. Înainte să plece pe front, Serhii ne-a lăsat o cheie de la apartamentul ei și am descuiat ușa. Era vie. În rest, aceeași priveliște. Am făcut curat și la ea.

I-am pus mai multe întrebări, dar bătrâna nu ne-a răspuns la niciuna dintre ele și nu ne-a învrednicit cu nicio privire. Nu se uita la noi, ci la icoana pe care o ținea în mâini, cu cantul lipit de pieptul ei. A refuzat să mănânce și am ieșit. Pe Stepana o telefonase o verișoară de-a ei din Chișinău. Parcase deja în curtea blocului nostru. Venise s-o ia la Chișinău. Ne putea lua și pe noi, dar noi am refuzat să plecăm, spunându-i că n-o putem abandona pe bătrâna Vdovcenko. Picam de somn și ne-am băgat în pat.

Abia am închis ochii când l-am auzit cântând același cântec pe care-l cântase astă-noapte în subsol și nebunul de la trei. Înnebunise și bărbatul meu.