Pe masa președintelui se înălțau două telefoane- unul negru și altul roșu. De regulă, cel negru suna fără oprire, pe când cel roșu extrem de rar, iar când zbârnâia era un mare eveniment, un eveniment epocal, însemna că se întâmplase ceva foarte nasol.

Era telefonul Kremlinului.

Cu toate că fosta Republică Sovietică Socialistă Moldovenească și-a declarat independența față de URSS, telefonul ăla roșu încă mai era colo, unde a fost montat în urmă cu patruzeci și șase de ani. Spre deosebire de telefonul negru, aparatul roșu era mare și impozant, așa cum erau telefoanele din anii patruzeci. Cocoțat pe cele două catalige metalice, scotea un zbârnâit înspăimântător, de parcă ar fi pătruns un tanc în palat. Se auzea de peste tot. Nimeni însă, în afara președintelui și a secretarului său, colonelul Nicolae Ciobănel, nu avea acces la cabinetul în care zbârnâia. Zbârnâia și acum și colonelul ridică receptorul și zise:

- Alo.

- Sunt generalul Surovikin. Eliberați-l imediat pe tovarășul Smirnov din pușcărie, zise acesta răstit și trânti receptorul, fără a-și mai lua rămas bun. Colonelul Ciobănel însă îi spuse la revedere – la revedere, tovarășe general- deși acesta nu mai avea cum să-l audă.

Colonelul deschise ușa președintelui, întrerupându-i ședința  pe care acesta o ținea cu capii guvernului și a parlamentului în legătură cu situația extrem de tensionată din Tiraspol. Înalt ca o statuie, colonelul îi făcu un semn președintelui din sprâncene și acesta ieși în anticameră. Închizând ușa după președinte, colonelul îi comunică în șoaptă ceea ce generalul Surovikin i-a spus cu voce tare la telefonul roșu.

Președintele îi rugă pe cei doi demnitari să-l aștepte un pic și-l urmă pe secretarul său.

În mașina care-l ducea spre penitenciar, președintele se întrebă oare cum de Moscova a putut să afle atât de repede că l-am arestat pe țap. Cine oare le-a ciripit? Nu-l tăia prin cap. Era contrariat și colonelul Ciobănel.

Le-a deschis poarta însuși directorul penitenciarului, maiorul Vasile Botnaru și i-a condus până în ușa celulei, în care zăcea întemnițat Igor Nicolaevici Smirnov, cel care se declarase președintele Transnistriei.

 Președintele intră cu mâna întinsă înăuntru, dar țapul nu i-o strânse. Se înălță în vârful degetelor în fața președintelui, clocotind de mânie. Lipit de ușă, colonelul Ciobănel auzi cum scrâșnea din măsele și văzu cum îi pulsau venele de la gât. Țapul voia să afle cine l-a arestat și de ce.

- A fost și pentru mine o surpriză, îi mărturisi președintele, dezumflându-și obrajii puhavi.

Colonelul Ciobănel stătea cu ochii pe țap și văzu cum acesta își săltă mirat în sus sprâncenele stufoase și negre. Sprâncene la fel de stufoase mai avuse doar Brejnev.

- Și atunci cine a ordonat? tună țapul.

- Prim-ministru.

- Fără știrea ta?

- Fără.

- Atunci trebuie să-l demiți.

- Asta și am de gând să fac.

- Iar pe mine să mă eliberezi imediat.

- Pentru asta și am venit aici. Ba mai mult decât atât, colonelul Ciobănel o să te ducă cu mașina mea la Tiraspol și o să te lase în fața porții tale. Eu îmi cer scuze pentru tot ce ai fost nevoit să înduri în aceste zile.

- Dă-mi-i pe mâna mea pe polițiștii care m-au arestat.

- Asta n-aș putea s-o fac.

- Ba ai s-o faci, mugi țapul și-și înfipse mâinile în gâtul președintelui, vrând să-l sufoce. Interveni colonelul Ciobănel, descleștându-i degetele de pe grumazul președintelui. Acesta căzu în genunchi, sufocându-se. Stătea în genunchi în fața țapului, cu urme roșii pe gât, în timp ce acesta se învârtea în jurul lui cu pumnii strânși. Încerca să-l lovească, dar îl opri colonelul. Îi prinse pumnul în căușul palmelor sale uriașe, iar brațul i-l răsuci la spate, ridicându-i-l în sus, gata să-l rupă. Țapul țipă. Îngenunche în fața colonelului, care-i îndoia mâna la spate. Președintele se ridică în picioare și-i spuse colonelului să înceteze. Țapul se clătină și căzu în genunchi în fața colonelului.

- Să știi că n-ai să mai ieși niciodată de aici.

- Asta s-o crezi tu, sări brusc țapul în picioare, de parcă nu el ar fi gemut până atunci de durere.

- Colonele, hai să plecăm.

- Plecați, plecați, dar să știi că nu eu, dar tu nu ai să mai ajungi azi acasă.

- Mă ameninți? se opri președintele în pragul ușii și-l privi pe țap, cu ochii injectați. 

- Asta nu-i o amenințare, e un avertisment. Adică îți mai dau o șansă.

- Tu, mie?

- Da, eu ție.

- Nu mă fă să râd. Nu știi unde te afli?

- Știu prea bine.

- Se pare că ai uitat.

- În pușcărie. Într-o pușcărie din Chișinău. Ești deținutul meu. Eu hotărăsc soarta ta.

Țapul începu să râdă. Râdea nechezat. Din ce în ce mai gălăgios.

- Râzi cât vrei, dar ăsta-i adevărul.

- Care-i adevărul?

- Că tu ar trebui să-mi ceri îndurare și nu eu ție.

- Nu cred. Ai noștri o să te omoare azi.

- Ai voștri?

- Da, ai noștri.

- Tu ai uitat că tu ești deținut într-o pușcărie din Chișinău, iar dacă și nu porți acum cătușe la mâini, asta se datorește doar bunăvoinței mele. Măcar pentru asta ar trebui să-mi fii recunoscător.

- E prea puțin pentru a-ți fi recunoscător.

- Hai, colonele, acasă, că cu ăsta nu are niciun sens să stăm de vorbă.

- Plecați, plecați, dar să știi că noi avem oameni peste tot, până și în anturajul tău și tu știi prea bine asta. În noaptea asta nevastă-ta o să doarmă singură în patul vostru enorm.

- Las-o în pace pe nevastă-mea și patul nostru.

- Eu doar am vrut să te previn.

- Aici eu dictez și nu tu, ar trebui să-ți fie clar asta odată și pentru totdeauna. Ai înțeles.

- Să zicem că da.

- Uite că acum mai vii de acasă. Eu te-aș elibera cu o singură condiție.

- Care ar fi asta?

- Să renunțați la separatism.

- Asta n-o pot promite.

- Știi bine că planul vostru e irealizabil.

-  Părerea voastră nu contează. Dacă țineți atât de mult la partea aia de pământ, de ce nu i-ați ajutat pe oamenii din satele din Grigoriopol sau din Slobozia care vă cereau ajutorul, când noi am intrat cu automatele în primăriile lor?

- Nu am vrut vărsare de sânge.

-Dar vărsare de sânge o să fie. Asta e inevitabil.

-Atunci o să zaci aici până o să-ți cadă toți dinții din gură.

- Dar nici tu nu ai să rămâi viu. Îți promit eu asta.

- Știi, îi zise președintele în timp ce-i făcu un semn colonelului să scoată o sticlă de coniac din geantă, și să toarne în pahare, eu nu mi-am dorit schimbările astea.

Băură din picioare, pahar după pahar.

- Știu, tovarășe președinte, îi spuse țapul, știu prea bine asta.

- Dar, dacă te ajut să ieși de aici, îmi poți promite că n-ai să pornești niciun fel de război?

- Asta nu-ți pot promite.

- Atunci ai să zaci aici până o să-ți pice și părul din cap.

- Degeaba te superi, pentru că nu eu hotărăsc toate lucrurile astea. Eu doar execut. La fel ca și tine. Oare nu-i adevărat?

Președintele tăcea și îl privea fix. Țapul continua.

- Îmi dau seama că tu ești între ciocan și nicovală, poporul jubilează că m-ați capturat, pe când ai noștri ți-au cerut să mă eliberezi, și tu nu știi ce e mai bine: să mergi contra poporului sau contra noastră? Asta e dilema ta. Orice ai face va fi rău. Totuși, poporul o să te ierte, pe când ai noștri niciodată. Nesupunerea se pedepsește. Ce mai încolo și încoace, o să te omoare.

- De unde știi?

- Mă mai întrebi. De parcă tu nu ai ști asta.

- De ce am primit eu oare să fiu președinte în asemenea vremuri tulburi?

- Parcă aveai de ales. Noi te-am numit.

- Ba, poporul.

- Dacă nu ne-ar fi convenit nouă candidatura ta, nu ai fi ieșit în veci președinte. Iar noi te-am numit președinte, pentru că ești omul nostru. Recunoaște asta și mai deschide o sticlă.

- Nicolae, mai destupă o sticlă.

Colonelul înclina o nouă sticlă deasupra celor trei pahare. Fiecare își lua paharul său și-l dădea peste cap.

- Oricum, puciul a schimbat tot. Trăim într-o altă lume.

- Asta doar proștii ar putea s-o creadă.

- Poporul vrea să fie liber, iar eu îl reprezint. Dacă o să te eliberez, poporul n-o să mă înțeleagă. O să iasă lumea în stradă. O să-mi ceară capul.

- N-o să iasă nimeni, ai să vezi.

- O să iasă.

- Și ce dacă o să iasă? Nu au mai ieșit? Nu-i scoteau poeții voștri în stradă și le recitau poezii, în timp ce noi ne înarmam la Tiraspol? O să le mai citească și acum niște poezii și cu asta totul se va termina. În schimb, tu ai să rămâi viu și ai s-o duci bine-mersi până la adânci bătrânețe. Ai noștri o să te răsplătească regește pentru fapta ta de azi. Ce alegi?

- Să mai beau un pahar de coniac.

- Uite, așa sunteți voi, în loc să faceți o alegere, mai beți un pahar de coniac.

- De parcă voi nu tot așa sunteți?

- Nu, noi acționăm. Întâi scoatem pistolul și tragem și după aia ne facem pulbere, pe când voi vă faceți tufă înainte de-a scoate pistolul. Asta-i diferența dintre noi. Eu îți vreau binele, îi spuse țapul, bătându-l pe umăr, în numele prieteniei noastre de cândva și ale băutelor noastre de la Sergheevca. Eu vreau să te salvez, convingându-te să mă eliberezi, pentru că dacă n-ai s-o faci, cel care va avea de suferit cel mai mult nu am să fiu eu, ci tu, ai să vezi. Pe mine, oricum, cineva de la voi o să mă scoată de aici, dacă nu tu, atunci succesorul tău, dar tu deja ai să zaci la cinci metri sub pământ în Cimitirul Armenesc și, de acolo, nimeni nu o să te mai scape niciodată.

- Eu vreau să-mi promiți că n-o să aibă loc nicio vărsare de sânge și n-o să împușcați oameni nevinovați.

- Parcă ți-am spus, nu pot să-ți promit asta.

- De ce să nu-mi promiți?

- Pentru că, așa sau altfel, războiul ăsta va avea loc. Chiar și dacă pe mine o să mă țineți în pușcărie toată viața, oricum, nu va putea fi oprit. Nu depinde de mine sau de tine. Altcineva a hotărât asta în locul nostru.

- Și tu, tu, care e părerea ta?

- Eu am fost învățat să nu am păreri personale și doar datorită acestui lucru mai sunt și astăzi în viață.

- Totuși ce gândești tu? Ție nu ți-e milă că o să moară oameni nevinovați atât din tabăra noastră, cât și a voastră?

- Repet, eu am fost învățat să gândesc cu capul superiorilor mei, iar dacă pentru superiorii mei aceasta nu e o problemă, de ce ar fi pentru mine? Acum că ni s-a terminat coniacul, vrei să-ți spun cine te va ucide și unde?

- Spune-mi.

- El, zise țapul și-l împunse cu arătătorul pe colonelul Ciobănel în piept. Președintele se holbă contrariat la secretarul său, care-i ducea servieta prin oraș. Acesta își lăsă capul în jos.

- O să te demit, colonele. Imediat cum o să ajung la birou.

- Dacă o să ajungi, rânji țapul. Crezi că ai să mai ajungi?

- Sunt sigur de asta. Doar sunt președintele țării.

- Și ce dacă ești președintele țării?

- Înseamnă că pot deschide ușa și să alertez gardienii.

- Deschide-o.

Președintele deschise ușa și își scoate capul pe coridor. Holul era pustiu. Țapul îl trase înăuntru și închise ușa.

- Acum răspunde-mi sincer, crezi că ai să mai poți ieși vreodată de aici? Crezi că ai să poți ieși de aici viu? rânji satisfăcut țapul, și-i ordonă colonelului să mai destupe o sticlă de coniac. Acesta mai scoase din geantă o sticlă. Președintele exclamă.

- Eu știam doar de două sticle. De unde  a apărut a treia?

- De unde, de unde? Încă multe nu le știi tu, tovarășe președinte, cu toate că ești cel mai important om din această țară sau, cel puțin, așa crezi tu.

- O să te demit, colonele, imediat cum o să ieșim de aici, repeta mecanic președintele în timp ce-l fixa cu o privire de gheață pe secretarul său, care-și scruta vârful bocancilor.

-Nu fi naiv, tovarășe președinte, ai noștri n-o să-ți permită să-l demiți. 

- Și atunci dacă ai voștri sunt atât de puternici, de ce încă n-ai evadat de aici?

- Pentru că prin fața pușcăriei patrulează zi și noapte cei care m-au arestat, dar lasă că o să-i capturăm și noi pe ei și n-o să le dăm drumul niciodată din pușcărie. O să-i ținem ca pe maimuțe, în cuști de fier.

- Colonele, de ce taci, zi și tu ceva? Zi că nu-i adevărat ce îndrugă Igor Nicolaevici?

Colonelul continuă să tacă, cu capul în podea.

- O să te demit, colonele, ai să vezi, o să te demit.

- Iar începi. Sunt multe deosebiri între noi, dar sunt și multe asemănări. Iar cea mai mare e că tustrei avem aceeași șefi. Da, tu te afli, vrând sau nevrând, în fruntea unui popor răsculat, care nu ar mai vrea pentru nimic în lume să se întoarcă în URSS, pe când eu lupt pentru restabilirea și menținerea imperiului. Asta ne deosebește, dar ceea ce ne unește e că atât tu,  cât și eu sau colonelul Ciobănel avem aceeași șefi, iar șefii noștri ți-au cerut azi să faci o cedare și tu nu te poți împotrivi voinței lor, ăsta-i adevărul, iar dacă ai să te împotrivești nu ai să ieși niciodată viu din celula asta.

Dintr-o dată, președintele se apropie de colonelul Ciobanu și-l întrebă răstit.

- Generalul Surovikin ți-a spus să-mi transmiți să-l eliberăm pe Igor Nicolaevici?

- Da.

- Și de ce, până acum, mi-ai ascuns asta?

- M-am luat cu altele și am uitat să vă spun.

- N-ai făcut bine, băiete, n-ai făcut bine. Eliberează-l și-l du la Tiraspol.

- O să ne prindă polițiștii care patrulează prin fața pușcăriei. Ei verifică toate mașinile care ies din pușcărie.

- Atunci du-l cu mașina mea. Cred că pe mine n-o să mă oprească.

- N-o să vă oprească.

- Atunci du-l cu mașina mea. Sper că ai să te descurci.

- O să mă descurc, tovarășe președinte.

- Sunt sigur de asta, colonele, îi spuse președintele și-i înmână cheile de la mașina sa, iar colonelul scoase dintr-un buzunar cheia de la celulă și descuie ușa, lăsându-l pe președinte să iasă în coridorul pustiu.

NOTA AUTORULUI: Acest text este o nuvelă și ar trebui citit în această cheie.