La câteva zile după nunta lor, Vitalie i-a introdus în crucea nopții în incinta Muzeului de Istorie, i-a încuiat înăuntru și a plecat, promițându-le că o să se întoarcă înapoi, înainte să se crape de ziuă. Nu le-a lăsat însă și cheile. Dar le-a lăsat deschisă ușa de la camera sa, unde avea și o canapea, ca să poată să doarmă, dacă o să li se facă somn cumva.

O noapte la Muzeul de Istorie- ăsta era cadoul său de nuntă pentru preafrumoasa sa verișoară și pentru soțul ei voinic, veniți îmbrăcați în hainele lor de la nuntă. Nimic mai frumos și mai înălțător. Veronica și Viorel treceau dintr-o sală în alta, aprinzând și stingând luminile după ei. Amândoi erau niște firi romantice și visătoare și acesta era cel mai frumos cadou de nuntă.

Au intrat și în sala represiunilor staliniste. Bunica dinspre mamă a Veronicăi fusese ridicată de către NKVD și deportată în Gulag, într-o noapte așijderea de întunecoasă. În partea dreapta se legănau pe umerașe uniformele ofițerilor NKVD , iar în stânga, ținutele deținuților.
Bunica îi povestise că dormeau tun când oamenii NKVD-ului le-au spart ușa. Tata a mai reușit să deschidă fereastra și să le împingă pe bunica- pe atunci o fată de cinci ani- și pe surorile ei în grădină, spunându-le să fugă la Cornești la mătușa Alina. Cele trei surori ale bunicii au ajuns, dar mătușa n-a vrut să le primească atunci când a auzit ce li s-a întâmplat, le-a închis ușa în nas. O femeie străină le-a dus la orfelinat, zicându-le celor de acolo că sunt fără părinți. Pe bunica însă un soldat a doborât-o în fundul grădinii, unde a bătut-o cu bocancii în cap până și-a pierdut cunoștința. Când s-a trezit din leșin, se afla într-un vagon pardosit cu scânduri, în drum spre Siberia, dârdâind de frig, în brațele mamei sale.

Veronica voia să înțeleagă ce putuse simți și trăi bunica ei în acele clipe când, coborâtă din tren, a fost dusă la sediul NKVD-ului și a fost interogată de un ofițer fioros, ajutată de un om din Flutura, care o făcea pe tălmaciul, pentru că ea nu înțelegea rusa de neam. De aceea, fata a luat de pe un umeraș un rând de haine vărgate și s-a îmbrăcat în ele. S-a așezat pe un prici, cu capul în palme.

Viorel a luat de pe un umeraș uniforma unui colonel al NKVD-ului și s-a înțolit în ea. Îi venea de minune. Ai fi zis că fusese croită pentru el. Se apropie de oglindă lovindu-se în palmă cu biciușca. Hainele alea îi cădeau perfect. Își scoase de câteva ori chipiul și-și netezise părul. Îi plăcea cum arăta.

Pe Veronica însă uniforma aia de deținută o urâțise și o îmbătrânise instantaneu. Nici nu-i venea bine. Bluza o strângea la subsuori, împiedicând-o să-și miște liber mâinile. Era și aspră, iar din cauza asta începu să se scarpine.

Viorel veni spre ea, încruntat. Începu să-i pună întrebări. O întreba când l-a văzut ultima oară pe Denis, fostul ei iubit, în timp ce-și izbea palma cu biciușca.

- Ultima oară?

- Da, ultima oară.

- În ziua nunții.

- În ziua nunții?

- Da.

- Și nu mi-ai spus nimic de asta până acum?

- Nu.

- De ce?

- Pentru că nu m-ai întrebat.

- Puteai să-mi povestești și neîntrebată.

- Ce-ai fi vrut să-ți povestesc?

- Unde v-ați văzut?

- Acasă, la mine.

- Și eu unde eram?

- La frizerie.

- Aha, deci în timp ce eu eram la frizerie, tu te vedeai cu fostul tău iubit?!

- Da, exact.

- Și despre ce ați vorbit?

- Despre...

- Hai spune, spune deschis.

- Ce să-ți spun?

- Ce ați vorbit?

- Eu îi spuneam că aș vrea să rup logodna cu tine și să mă duc cu el în lume, iar el mă convingea să n-o fac.

- Cum?

- El m-a convins să nu rup logodna.

- Tu ai fi vrut să rupi logodna, să spargi nunta, să te duci cu el?

- Da, dar n-am rupt-o și nu m-am dus cu el.

- Vreau să te mai întreb ceva, de atunci v-ați mai văzut?

- Nu.

- Dar cum de nu v-ați mai văzut?

- El a plecat în State.

- Dar la aeroport l-ai petrecut?

- Da.

- Și eu unde eram?

- La croitor. Îți probai costumul de mire.

- Și la aeroport v-ați îmbrățișat și v-ați sărutat?

- Da.

- Da?

- Da, ne-am îmbrățișat și ne-am sărutat.

- Lung, mult?

- Ce importanță are?

- Are.

- Da, lung și mult, îi spuse ea și el scoase revolverul din toc și-l îndreptă spre ea. Cu revolverul în mână se apropie de ea și i-l lipi de tâmplă.

- Zi-mi drept, recunoaște deschis și franc, îl mai iubești și acum?

- Nu, îi spuse ea cu un glas destrămat.

- Minți, cred că îl mai iubești și acum, dar dacă îl iubești de ce te-ai căsătorit cu mine și nu cu el, de ce, hai spune-mi?

- Tu știi de ce.

- Nu știu, nu știu nimic, după noaptea asta nu mai știu nimic. Nu mai pot fi sigur de nimic.

- Da, îl mai iubesc, dacă asta vrei să afli, îl mai iubesc, dar el nu mă iubește.

- Cum? urlă el și apăsă pe trăgaci, dar revolverul nu era încărcat și nu răsună nicio împușcătură.

Viorel aruncă pistolul în dreapta sa și se repezi la ea și-i arse o palmă, fata se prăbuși pe podea, plângând în hohote, dar el nu se potoli doar cu atât și o pocni cu bocancii în burtă și în față. Fără să știe cum, fata reuși să se ridice de jos și o luă la fugă, prin sălile muzeului cufundate în întuneric. El fugea după ea, cuprins de mânie. Ea împinse ușa de la intrare și nu o putu deschide. Își aminti că ușa era încuiată și alergă înapoi pe scările interioare ale muzeului, pătate de sângele ei. Ea își aminti că Vitalie fumase aseară în camera lui, pe când Viorel se afla la baie. Deschise fereastra și fumase.

Intră val-vârtej în camera vărului ei, împinse fereastra, aceasta se deschise, ea se urcă pe pervaz, se apucă cu mâinile de creanga castanului, apoi își trase și picioarele afară și sări jos, iar după ea sări și soțul ei, îmbrăcat în uniforma aia de ofițer sovietic. Înainte să leșine, Veronica își aminti iar de bunica ei.

Când Viorel intră dimineața în muzeu, nu-i găsi nicăieri. Găsi doar hainele lor- costumul lui de mire și rochia ei de mireasă- în sala represiunilor staliniste, dar pe ei nu-i găsi nicăieri.