Tată noaptea aia în care am stat în casa Liubei de la țară, nu am putut să pun geană pe geană. Gazda mea îmi lăsase cheile și plecase să doarmă în apartamentul ei din oraș. Eram în trecere pe acolo. Venisem cu bicicleta ca să văd casa în care se născuse Leonard Tuchilatu. Era încuiată și nu am putut să intru. Cu Liuba m-am întâlnit în drum. Nici nu bănuiam că are casă în satul acela pe jumătate părăsit. Pentru că se făcuse nouă seara, și nu mai aveam cum să ajung la Chișinău, Liuba îmi propuse să rămân la ea. Mă conduse în casă.

Într-o cameră cu draperii galbene la ferestre. În fața unui pat cu plapome și perne zăpezii. Care se reflecta într-o oglindă uriașă. Își scoase rochia și se băgă în pat. Nu avea nimic sub rochie.

- Liuba, în cazul ăsta eu plec.

Fata se dădu jos din pat supărată și îmi puse cheile în mână.

- Ești nebun, unde să mergi în pustietatea asta în crucea nopții? Plec eu. Așa sau altfel, oricum, voiam să plec acasă, îmi spuse fata și ieși în drum. Înainte să urce la volan, am simțit șfichiurile privirilor ei plesnindu-mă peste ochi. Instinctiv, mi-am dus palma la ochi. Știam că nu o să-mi ierte niciodată că am respins-o, apreciam mult însă că nu o făcuse acum, gonindu-mă în drum.

Rămas singur, am mers la bucătărie și mi-am făcut un ceai de iasomie. Liuba îmi dăduse voie. Cu cana cu ceai în mână, am ieşit în pridvor, de unde m-au fugărit în casă doi câini apăruți din neant. Liuba nu mi-a spus că ține și câini pe lângă casă. Zgrepțănau cu ghearele în ușă, mârâind. Mi-am dat seama că în noaptea aia nu mai am cum să mai ies afară. Într-un sat pe jumătate părăsit, urletele câinilor sunau pur și simplu lugubru. Mă bucuram că Liuba avea toaletă în casă și că nu mă gonise afară, atunci când i-am refuzat avansurile.

Altfel, câinii ăia ai ei sau câinii din sat m-ar fi sfâșiat în mii de bucăți. Întors în casă, am stins toate luminile și m-am culcat. Un târșâit de papuci am auzit în camera vecină. De la bucătărie se auzea plescăit de apă, de parcă cineva ar fi spălat vesela. Am mers încolo și am aprins lumina, bucătăria era pustie, vesela era în dulap, robinetul închis și fereastra oblonită. Nu era nimeni nici în camera vecină. Băgat sub plapumă, am auzit cum o ceașcă, un pahar sau o farfurie se izbi de podea și se sparse în zeci de cioburi. Mai era cineva în casă.

Cu mâna zvâcnindu-mi pe clanță, am deschis ușa de la bucătărie. Nici țipenie. Am lăsat lumina arzând și am plecat. Am lăsat lumina arzând în toată casa, inclusiv în camera mea. Ca într-o proză de Andrei Burac sau Edgar Allan Poe, am auzit gemete și plânsete și în podul casei și am urcat și acolo, cu lanterna în mână.

Imediat cum s-a mijit de ziuă, am încuiat ușa și am plecat cu bicicleta mea, spre Chișinău. În vârful măgurei, scăldat în razele soarelui, mi-am amintit că nu am stins luminile din casa Liubei. Să creada ce-o vrea. Singurul lucru pe care mi-l doream în acele clipe era să nu mă mai întorc niciodată și pentru nimic în lume în casa Liubei.