Rusia lui Putin a depășit la nivelul sofisticării instrumentarul occidental în privința războiului informațional. A făcut-o și pentru că a plecat la drum mult mai devreme, cu doctrina Gherasimov – denumită după numele șefului Statului Major al Armatei ruse, cel care acorda premiile pentru jurnalism. Dar și pentru că a utilizat-o în variantă malignă și fără nicio restricție morală sau legală. În timp ce Occidentul și statele democratice respectă principiile și valorile între care libertatea de expresie, libera circulație a ideilor și dezbaterea în spațiul public. Aceleași valori pe care Rusia le respinge de plano, în fapt, chiar dacă în declarații revendică respectarea acestor libertăți și a pluralității de opinii.

Represiunea fără sfârșit și consacrarea imaginii Eternului Putin

Mai nou, după apariția războiului de agresiune pe scară largă din Ucraina, cu precădere eșecurile repetate în atingerea obiectivelor anunțate au făcut ca revizuirea strategiilor să conțină și elemente de detensionare și de evitare a creării unei mase critice care să poată duce la prăbușirea regimului Putin, a liderului sistemului sau chiar a putinismului ca ideologie. Pentru aceasta s-au utilizat multiple studii sociologice, teste și inventivitatea așa-numiților polit-tehnologi ruși. Iar rezultatele par să îndreptățească, pentru moment aceste perspective.

Desigur, la bază a stat instrumentarul de propagandă și dezinformare, de control al narațiunilor publice, de impunere a unor teme și ocultare a altora. Astfel, pentru creșterea rezilienței publicului rus – deja alimentat financiar pentru a nu suferi în război – s-a procedat pentru câteva direcții de acțiune. Prima, controlul strâns, ostentativ, vizibil și mai mediatizat chiar decât este el în realitate. Apoi cultivarea unei imagini a omniprezenței structurilor de securitate care ascultă, supervizează și controlează tot ce se spune – un fals, un asemenea deziderat nu se poate realiza, nu o poate face structura FSB-ului sau, în orice caz, nu o poate face la nivelul la care are pretenția, nivelul de ambiție și o prezintă în spațiul public, direct, în media oficială, pe canale credibile de comunicare socială sau prin inundarea spațiului informațional paralel, cel alcătuit din bârfe, bancuri și snoave, care mai alimentează moralul publicului rus, elemente care nu se regăsesc și care nu se transmit pe canalele de telecomunicații sau social media clasice.

Rezultatul acestor eforturi este acela de a marca faptul că nu există speranță, nu există alternativă. Nu va ajuta nimeni Rusia și pe ruși, pe dizidenți, vezi cazurile celebre condamnate la ani grei și mulți de închisoare. Asta determină, desigur, și împingerea rușilor spre gesturi disperate, pentru că nu au nimic de pierdut odată ce nu există perspective. Dar acesta e un risc calculat constant și compensat.

Mai mult, cu tot riscul, a fost cultivată ideea că unica speranță este ca Vladimir Putin să moară, dar perspectiva realistă este doar așteptarea. Timpul. De aici suma de zvonuri(unele poate chiar cu elemente credibile și reale) că ar fi bolnav, măsurile excesive de protecție și paranoia lui Putin că ar putea fi ținta unui atentat, respectiv așteptarea infinită ca vârsta să-și spună cuvântul și în cazul lui Putin, oricât de târziu s-ar întâmpla acest lucru. Desigur, întreaga comunicare este controlată și coordonată de la Kremlin.

Acumularea masei critice: praguri și declanșatoare

Pentru a determina o explozie a sistemului, este nevoie de două lucruri: un declanșator serios, puternic, cu impact, pentru detonare, și o acumulare suficientă de argumente, fapte și nemulțumire  care să treacă de un prag suficient pentru a declanșa explozia și reacția în lanț. Din experiența noastră, în perioada de apus a lui Ceaușescu, știm prea bine că, pentru a aprinde fitilul și declanșa explozia, e nevoie ca pragul necesar, situat suficient de sus,  să fie depășit.

Iar lucrul acesta e foarte dificil de realizat, se face prin acumulări, în timp, evitându-se rutina și obișnuința publicului cu situația la un anumit stadiu al acumulării, dar mai ales se face prin escaladare puternică, bruscă, prin surpriză și emoție. Ingrediente care reclamă nu numai catalizatori și amplificatori, o rețea societală internă bine înglobată în fibra comunităților ruse, dar mai ales o escaladare faptică reală și elemente vizibile și cu impact emoțional impresionant care să fie prezente. Astfel, declanșatori ar putea fi fenomene precum pierderea Crimeii, pierderea războiului, moartea lui Putin, alegeri și rivalități de succesiune, un element de emoție majoră și angajare deplină a societății, în sens larg, în cascadă, în acest efort anti-Putin și anti-sistemul putinist.

Un asemenea prag nu este lesne de atins. Nu este simplu. Reclamă mult efort. Multă cunoaștere(și testare) sociologică, a resorturilor interne, a orizonturilor de așteptare, nivelului de ambiție și capacității de multiplicare a mesajelor și emoțiilor în societatea rusă. Ceva cu adevărat relevant care poate declanșa și mai ales poate întreține emoția. Șoc și mobilizare a publicului larg sunt ingredientele necesare. Desigur, ingredientele sunt prezente, iar explozia poate interveni oricând. Explozia sistemului și implozia Rusiei și a putinismului. Chiar fără avertizarea din timp. Fără semnale perceptibile.

Desigur, nu va fi un eveniment blând, o schimbare lină și fără hurducăieli. Din contra. Orice schimbare a unui regim dictatorial, care controlează prin represiune, face ca tensiunile să se acumuleze iar explozia să fie neliniară, întâmplătoare, anarhică, cu multe episoade de improvizație și happening. Iar pentru a avea condițiile unei asemenea explozii, e nevoie ca să fie implicată și elita, gruparea din jurul lui Putin, care să fie cea care preia conducerea după momentul exploziei, nicidecum cea care-și asumă riscurile din capul locului. Dar și populația, sau mai ales populația, masiv, necontrolabil, care trebuie să constituie carnea de tun, miezul declanșator, mediul de propagare al exploziei, de amplificare și mai ales baza de putere a eventualei schimbări.

Acțiunile aparatului de război informațional rus pentru prevenirea exploziei: detensionarea controlată

Dar modul cum funcționează sau cum ar putea exploda regimul lui Putin este cunoscut și de polit-tehnologii specializați și angajați ai regimului. Cei care au resurse enorme la dispoziție dar și un spațiu de testare a propriilor teorii pentru că nu îi limitează nici drepturile omului, nici vreo rezervă etică sau morală în a aplica orice metodă pentru a-și atinge obiectivul. Și o fac pas cu pas. Ținta este să evite atingerea pragului pentru ca explozia sistemului lui Putin să fie evitată. De aceea procedează prin acțiuni controlate de dezescaladare graduală, care să pară cât mai naturală și să nu fie resimțită ca rezultat al acțiunii autorității (fapt ce ar putea submina acest efort, din contra, ar putea să se transforme într-un risc major, acela de a constitui în sine un declanșator).

Astfel, strategia vizează expunerea controlată, graduală a populației la informația reală, chiar sub acoperirea cvasi-totală dată în continuare de propaganda masivă și negarea evidentă a autorității. Informația apare, publicul face cunoștiință cu ea, chiar dacă e negată vehement, oficial, atacată, bagatelizată, ridiculizată de propagandiștii de casă. Totuși e menținută ostentativ pentru ca, atunci când elementele se vor fi acumulat iar adevărul va fi evident, populația să se întâlnească cu o realitate pe care să o considere cunoscută, secretul lui Polichinelle, un salam îngurgitat până la capăt, dar feliuță cu feliuță, pe nesimțite.

Desigur, nici atunci strategii comunicării nu vor recunoaște adevărul. Doar că nu-l vor mai oculta cu atâta obstinație. Va fi nuanțat în mod acceptabil, afirmat parțial, pas cu pas și la nivelul spațiului public oficial. Îl va prelua propaganda spre a fi ingurgitat și asumat ca un acquis ultracunoscut pe care-l știe toată lumea. Procedura a fost utilizată deja în cazul războiului de agresiune, pe scară largă, al Rusiei în Ucraina, despre care știu o mare majoritate a rușilor faptul că a fost un eșec, că e purtătoare a unui cost enorm în oameni, prestigiu și bani, că nu va fi ușor de purtat și dus la capăt și chiar ar putea fi chiar pierdut.

O “știu” cu toții sau cât mai mulți ruși chiar dacă nu a comunicat-o nimeni oficial vreodată, din contra, regimul și propaganda au negat-o vehement. Dar controlul informației s-a făcut și prin scăparea faptelor și informațiilor reale, care a ajuns la fiecare, orice rus mediu a fost expus atât cât să aibă cunoștiință, nu să acumuleze nemulțumire și frustrare împotriva lui Putin. Prin comparație, putem lua procentul de persoane care “știu” la noi în țară că România a livrat arme în Ucraina, peste 60% potrivit unui sondaj IRES, dar nimeni nu a asumat la nivel oficial un asemenea pas niciodată(dar nici nu l-a negat explicit). Românii au fost expuși atât de mult la această informație încât azi o cred fără crâcnire, asumând-o în bagajul lor propriu de adevăruri indiscutabile.

Acțiunea premeditată de lăsare a portițelor deschise pentru descurcăreți, neadaptați și cei care-și asumă riscuri. Ingineria socială.

Controlul escaladării, sub radar, a acumulărilor de tensiuni și evitarea exploziei sistemului se face constant, pas cu pas, în conjuncție cu propaganda oficială care e dozată și ea specific momentului în acest trend al expunerii la informație a populației largi. Reglajele fine se fac zilnic, pe categorii și grade de reacții înregistrate. Totul pentru a evita explozia, chiar dacă unii jucători, actori și propagandiști se dovedesc a nu mai fi utili și trebuie sacrificați în credibilitatea lor prin obligația de a fi siliți să afirme contrarul celor spuse cu doar câteva zile înainte.

Asta nu mai contează, și se poate face: dezinformarea propagandistică și controlul informațiilor este o activitate atât de bine plătită și există atâția purtători secundari de mesaj și propagandiști încât pierderea unuia sau altuia sau diminuarea credibilității unui al treilea nu mai contează. Doar obiectivul major al salvgardării regimului și a persoanei și imaginii lui Putin e cel care are rolul de valoare supremă pentru această componentă de comunicare controlată a sistemului.

Dar componenta aceasta instituțională, a controlului din spațiul comunicării publice nu ar putea să-și ducă la îndeplinire menirea și să-și realizeze obiectivul dacă nu ar interveni și un alt element, factual, cel al creării unor breșe în sistem, a unor falii și posibilități de eludare a regulilor stricte și represive sau neplăcute. Cei care știu, cei care se încăpățânează să se fofileze cu orice preț, în formule potrivite, să aibă posibilitatea să scape, să se descurce prin ițele sistemului. E crucial ca, pentru oamenii normali dar, și ei, cei care au tupeul, îndrăzneala, încearcă și se expun unui anumit nivel de risc, să funcționeze o posibilitate de a ocoli regulile. A fost cazul, în timpul războiului, cu recrutările și mobilizările.

În același mod în care au fost detensionate și expuse publicului, controlat, realitățile despre armata rusă infailibilă - dar care a eșuat sau despre soarta războiului - nicidecum la fel de roz precum o prezenta inițial propaganda, tot astfel o formulă de reducere a presiunii a fost utilizată în privința sistemului de recrutare și mobilizare. Astfel, detensionarea controlată, sub radar, a acestei operațiuni, care să nu ducă la explozie, s-a făcut lăsând portițe într-o dezescaladare controlată a tensiunii, pentru ca cei care pot și se descurcă să poată să evite trimiterea în război.

Astfel, fără a fi o autostrada pentru toți, procedura a fost creată special pentru a evita aplicarea excesivă sau absolută a legislației – și aici lăsăm deoparte corupția, intervențiile mai marilor din sistem sau posibilitatea de a înlocui pe cei care sunt utili și indispensabili industriei de război sau zonei tratamentelor medicale de urgență, etc. Instituțiile responsabile de recrutare și mobilizare sub arme au permis breșe suficient de înguste destinate cu precădere unora dintre cei care doreau cu orice preț să scape de război.

Principiul a fost că, atunci când cineva își asumă un anumit nivel de risc pentru acest scop, într-un regim strict și represiv, înseamnă că e mai bine pentru sistem ca armata rusă să piardă un recrut decât să câștige un grad suplimentar de tensiune și nemulțumire venit de la familie și apropiații celui în cauză. Controlul riscului și, evident, diminuarea lui stă la baza acestor procedee factuale, vizând multiple reguli, chiar dacă obiectivul este, în continuare, ca breșa programată să nu permită scăpări în masă iar Rusia să-și poată face recrutările necesare mașinăriei de război.

Suma acestor procedee, identificate, dar și multe altele sunt cele care au dus la evitarea acumulării tensiunii pentru a nu atinge pragul de explozie al regimului. Cel puțin până în prezent.