Ne-a scos din casă, pentru a-i caza în locul nostru pe niște transnistreni, care așteptau nedormiți în mașina lor din curte, cu farurile aprinse, îndreptate spre geamurile noastre. Ne-a trezit din somn, fără să ne anunțe în prealabil despre asta. Pe la ora cinci suna la ușa noastră, în timp noi dormeam tun, înțelegerea fiind ca să eliberăm apartamentul ăla de pe malul mării, undeva pe la amiază. Soneria zbârnâia continuu.

Prima s-a trezit nevastă-mea, apoi m-am trezit și eu.

Nu nevastă-mea m-a trezit, ci soneria.

Mai întâi am auzit soneria și apoi am văzut-o pe Luiza, îmbrăcându-se. Soneria zbiera fără oprire, și am mers să deschid, înțelegând că numai în felul acesta o puteam face să tacă. Eram îmbrăcat doar în chiloți.

Ne-a lăsat doar un sfert de oră ca să eliberăm locuința. Doar un sfert de oră- la cinci dimineața. Nici măcar nu ne-a lăsat să ne facem un ceai sau să mâncăm și noi ceva. Reveni peste zece minute- cu cinci minute mai devreme- zorindu-ne.

Cu geamantanele în mâini, nedormiți, nespălați și flămânzi, am coborât scările pe care urca familia de transnistreni, urmată de Gheorghii Gheorghievici, cu două valize în mâini. El le căra ceea ce ei aveau mai greu.  Afară se crăpa de ziuă.

Am mers în parc, târându-ne geamantanele după noi. Parcul se afla în centrul orașului, pe o pantă de unde marea nu o auzeam, dar o vedeam. Valurile fugeau înnebunite spre țărm, izbindu-se cu capetele de plaja de nisip.  Luiza fuma, așezată pe o bancă, studiind biletele de autobuz pentru Sarajevo pe care le cumpărasem în ajun. Autocarul pleca abia la ora patru după-amiază.

Toată mâncarea noastră ne-o uitasem în frigider – un mic cadou pentru acei transnistreni obraznici, care, probabil, în timp ce noi stăteam treji, pe o bancă din parcul central din Neum,  dormeau duși, în patul ăla încălzit de noi.

Luiza era toată un ghem de nervi, tunând și fulgerând contra lui Gheorghii Gheorgievici și a familiei de transnistreni, neputându-și explica ce-i lega și de ce ultimul făcuse sluj în fața lor.

Se făcu deja șase și eu am dat roată prin centru ca să văd dacă nu s-a deschis vreo cafenea sau măcar vreun butic. Toate erau închise.

Când am revenit, am văzut-o pe Luiza vorbind cu un boschetar, fără un picior. Și-l pierduse pe vremea războiului. Zicea că ne-a putea conduce la o autoservire deschisă la ora asta. Dar era și ea închisă. Așteptând ca aceasta să se deschidă, ne-am așezat pe o bancă, cu vedere la mare.

Ne-am amintit cum ne-a gonit din casă Gheorghii Gheorghievici și ne-am întrebat oare cum procedase sau proceda pe vremea războiului.