Luiza intră sub pat în urma ambulanței care se izbi cu botul în perete. Se jucau ea și frățiorul ei mai mic, Oleg, de-a medicul și pacientul, când observă cum vocea cu care tata i se adresa mamei se schimbă, devenind tot mai aspră. Urmară răcnete, gemete, lovituri, icnete, urlete de durere, bușituri, vaiete, hârșâituri, tăvăleli, oftaturi, vâjâitul unui obiect greu prin aer și trântitura lui subită în perete, apoi se făcu liniște. O liniște totală.

Era atâta liniște în încăpere că fetița își auzi răsuflarea gâfâită și bătăile iuți ale inimii. Frica nu-i dădea voie să iasă de sub pat. Un pârâiaș de sânge venind din cameră îi udă tălpile goale și Luiza și le trase sub ea. Îi murdări degetele de la picioare, parcă electrocutând-o. Nu mai avea unde să-și ascundă picioarele și nici nu îndrăznea să iasă de sub pat. Burta i se umflă ca o minge și o trecu cu cald și cu rece din tălpi și până în creștetul capului. Nu-i mai ajungea aer și i se mai făcu și foarte tare frică. Căutând o gură de aer, dădu cuvertura într-o parte și își scoase capul, dar imediat și-l trase îndărăt sub pat. Auzi pași apropiindu-se prin curte de ușă. Ușa se deschise ca o pleoapă și pașii intrară în camera lor de oaspeți. Pașii răsunau prin odaie ca un dangăt de clopote. Apăsați, bănuitori, grei, cruzi, împrăștiau în toate părțile sângele din băltoacele roșii de pe podea. Câteva picături rubinii i-au maculat mâna dreaptă, parcă arzându-i-o.

O căutau, poate, pe ea.

Hâc, și fetița aproape că nu mai putea să respire. Un vâjâit ca de cuțit înfierbântă aerul din odaie și -trosc - se înfipse în ceva moale, după care fetița auzi – buf- și se prăbuși te miri ce pe podea și în casă se lăsă din nou liniștea. În toată casa. În care nu se mai auzea decât clănțănitul dinților fetiței.

Ieși de sub pat și străbătu în fugă încăperea, încuind ușa. Cu mâinile tremurânde, sună la 112 și chemă ambulanța.

Nu au mai putut-o salva decât pe mama, nu și pe frățiorul ei mai mic sau pe tata.

Polițiștilor fetița nu le-a putut fi de niciun folos. Nu i-a putut ajuta cu nimic nici mama, care-și pierduse nu doar darul de-a vorbi, ci și mințile.

Pe mamă au internat-o la nebuni, iar pe fetiță au plasat-o într-un orfelinat. Numai mama le-ar fi putut spune ce s-a întâmplat în vinerea aia fatală, dacă ar fi fost în toate mințile. Crescând mare, fetița deveni medic. Medic militar.

Își reveni și mama. Dar, după ce și-a recăpătat luciditatea și capacitatea de-a vorbi, s-a sinucis. Luiza plecă pe front în Ucraina.