Liza venise doar ca să-i aducă vestea aia foarte neplăcută. Venea, i-o spunea și pleca numaidecât. Rămânea doar cât să i-o spună. După care se răsucea pe un picior și deschidea ușa fără întârziere. Nu avea de gând să stea nici un minut mai mult. Dar foarte mult timp nu se hotărî cu ce să înceapă și cum să i-o spună în așa fel ca noutatea aia îngrozitoare să nu-i distrugă viața.

Așteptând să-i vorbească, Daniel o invită în bucătărie.

Îi tremurau mâinile și înainte și după ce Liza îi comunică teribila veste. Auzind-o, Daniel vru să se așeze pe scaunul din spatele său – până atunci a stat doar în picioare – și se prăbuși pe podea, în propria sa casă, de pe propriul său scaun, și se izbi cu ceafa de linoleumul sângeriu al dușumelei. Liza îi întinse mâna, ajutându-l să se scoale de jos. Daniel merse spre plită, cu un pahar luat de pe masă. Înclină ceainicul deasupra paharului și nu-l nimeri și apa se scurse de pe uniforma ei militară pe podea. Era udă bleașcă. Așa udă cum era, acum nu mai putea ieși afară, unde era un ger de crăpa asfaltul. Nu se gândise să stea atâta. Se gândise să plece de îndată de cum i-ar fi spus știrea aia nefastă ca să prindă acceleratul de la nouă. Acum trebuia să rămână. Să rămână și să aștepte ca să i usuce pantalonii. Îi dezbrăcă în dormitor. În bucătărie reveni într-o rochie de-a împușcatei, care-i plăcea la nebunie. Daniel era așa de miop că nu sesiză schimbarea. Era o rochie rubinie, ușoară, care se înfoia în timp ce mergea, dezgolindu-i genunchii. Cu pantalonii în mână, Liza se apropie de sobă. O pipăi cu palma liberă și constată că era rece ca gheața.

Împreună, au mers în curte la tăiat lemne. Daniel nu nimeri bușteanul nici după a treia încercare, de fiecare dată izbea cu lama toporului în pământul înghețat, ceea ce o făcu pe Liza să se înfioare la gândul că soțul cele mai bune prietene de-ale ei, ucisă de un glonț vrăjmaș în urmă cu o zi, dormea în frig. Îi tăie lemne pentru o săptămână întreagă. Liza știa de la Vera că Daniel suferea de miopie, dar ceea ce nici fosta sa soție nu știa era faptul că miopia lui progresa cu fiecare zi care trecea. De asta, nici n-avea nimic de mâncare, pentru că nu era în stare să mânuiască cuțitul. Liza îi prepară un borș de sfeclă, iar lucrul ăsta o costă pierderea ultimului tren. Hainele i se uscaseră pe soba fierbinte, dar nu mai avea cu ce să plece din oraș. Primul tren pleca doar dimineață. Rămase la el.

Nu avea decât un pat în toată casa aia lui. Pe celelalte le-a vândut pe mâncare. Pe mâncare vânduse și fotoliile, televizorul sau computerul. S-au culcat în același pat, spate la spate, ca într-o proză de Samson Șleahu. Cu toate că focul duduia în sobă, Liza nu se putea încălzi, iar pentru că nu se putea încălzi, nu reușea nici să adoarmă. Doar pentru a se încălzi un pic se lipi cu spatele de el. Nici nu mai ținea minte când se lipise ultima oară de spatele unui bărbat. El se întoarse cu fața la ea, își dădu seama de asta după respirația lui fierbinte, cu care-i încălzea ceafa. O atinse cu mâna, cu siguranță, din greșeală. Își petrecu brațul pe spatele ei și ea nu i-l dădu într-o parte, pentru că încă mai tremura de frig. Mâna lui îi alunecă de pe spate pe fund și pe ea o inundă un val de căldură. Căldura asta i-o ceruse sobei și soba nu i-o dădu. Mâna lui îi pătrunse sub chiloți, aducând cu ea un nou val de căldură și mai intens, și mai puternic. De asta, probabil, îl lăsă să-i scoată chilotul, să se cațere pe ea și s-o pătrundă. Ea închise ochii și nu-i deschise decât atunci când începu să ardă sub el ca o pălălaie.

Dimineața, au vorbit doar despre răposată – chiar și în timp ce Daniel o conducea la gară și Liza se cățără pe treptele scării vagonului.

Trenul se urni din loc, ducând-o spre linia frontului, unde se prăpădise Vera, cea mai bună prietenă a sa și soția lui Daniel, în urmă cu două zile, într-o dimineață la fel de friguroasă, dacă nu și mai friguroasă.