Am revenit săptămâna trecută din Karabakh, acolo unde mi-am făcut un obicei să văd la fața locului evoluțiile de pe teren a conflictului sângeros din Caucaz. Mai ales că între timp, într-o acțiune de nici o zi, la 19 septembrie, partea armeană din Karabakh – Stepanakert/Hankendi, aflată sub control armean – a abdicat și s-a predat azerilor, după ce anunțase alegeri prezidențiale pentru pretinsa Republică Artzak, nerecunoscută nici măcar de Erevan. Numita operațiune anti-teroristă azeră ar fi identificat 50.000 de soldați armeni(care trebuiau retrași din 2020) în enclavă, apărând autorități auto-declarate, care au ajuns între timp în închisorile din Baku. Circa 100.000 de oameni, potrivit autorităților armene (150.000 anunțați de către diaspora mai vocală armeană) au decis să-și părăsească în viteză casele și proprietățile și să se refugieze în Armenia, la îndemnul liderilor locali și de frica administrației azere. Majoritatea au decis că nu pot trăi într-un loc în care deasupra lor nu flutură steagul Artzak, cel armean, ci cel azer.

Gesturi de bunăvoință, deschidere și acorduri de susținere reciprocă la nivel internațional

Relațiile azero-armene au dat semne serioase de îmbunătățire bruscă la sfârșitul săptămânii, atunci când Președinția azeră a lui Ilham Aliev și biroul premierului armean Nikol Pashinyan au dat publicității un comunicat comun în care recunosc șansa unică de a face pace în Karabakh și a normaliza relațiile cu Acorduri de Pace care au la bază suveranitatea și integritatea teritorială a ambelor state(recunoscute implicit și aici). Acordul mai marchează deschiderea și bunăvoința părților care au efectuat schimburi de prizonieri – 32 militari armeni contra a doi militari azeri.

Tot ca semne de bunăvoință și deschidere, ambele părți au ales să se susțină reciproc pentru două poziții importante: Armenia a susținut candidatura Azerbaidjanului de a găzdui Sesiunea 29 a Conferinței Părților(COP29) în legătură cu Convenția ONU vizând Schimbările Climatice, retrăgându-și propria candidatură, în timp ce Azerbaidjanul a susținut candidatura Armeniei ca membru al Biroului COP a Grupului Est-European. Azerbaidjanul a primit vineri, prin votul la nivel ministerial, organizarea reuniunii COP 29 anul viitor. În plus, părțile anunță continuarea gesturilor de creștere a încrederii.

În același timp, continuă presiuni și declarații controversate, narațiuni distincte și contre diverse sau declarații de susținere și condamnare a terților pe cele mai fierbinți subiecte: coridorul Lachin, reîntoarcerea refugiaților armeni în Karabakh, perspectiva coridorului Zangezur, frica armenilor pentru o continuare a ofensivei azere pe propriul teritoriu, dorința azerilor de garanții de securitate și aplicare a păcii, odată Acordurile încheiate, diferențele privind hărțile de referință pentru delimitarea frontierei respectiv situația micro-exclavelor armeano-azere aflate pe teritoriul celuilalt stat.

În această privință, cele mai mari controverse vin pe linia referinței istorice de debut a independenței celor două state și extindere a națiunilor armeană și azeră. Dacă în privința Karabakhului nu există dubii că în regiune au locuit majoritar armenii, unele voci azere ridică semne de întrebare asupra delimitării celor două state la instalarea Uniunii Sovietice, în timpul Primului Război Mondial, inclusiv crearea exclavei Nakhchivan și alocarea coridorului Zangezur către armeni, prin eterna maximă complicație etnică, așa cum unii armeni contestă apartenența Karabakhului la Azerbaidjan.

Însă, potrivit dreptului internațional în vigoare, pretinsele drepturi istorice nu mai pot fi revizuite din 1975 în Europa, de la CSCE, la Helsinki, decât prin acord între părți, pe cale pașnică, în timp ce frontierele statelor independente din noul CSI au fost stabilite în 1991 prin acordurile de la Alma Ata pe limitele frontierelor din perioada sovietică. În cazul Armeniei și Azerbaidjanului, războiul din Nagorno-Karabakh începuse din 1988 și nu s-a încheiat cu un acord de pace, astfel că Armenia nu a negociat și trasat frontiera sa cu fostele(7) districte azere ocupate și Nagorno-Karabakh, astfel că, în 2020, după războiul de 44 de zile, s-a trezit cu contestări teritoriale.

Evoluția situației din Nagorno-Karabakh. Rolul Rusiei și a OTSC

Rusia are roluri multiple în Armenia, de la proprietatea majoritară a surselor de energie(cu excepția unui acord de schimb electricitate contra gaze cu Iranul) la toate afacerile profitabile și lucrative(din nou, cu excepția unei fabrici majore de cognac) până la prezență militară pe teritoriul azer – la baza de la Gyumri și un comandament în Erevan. Mai complicat, pe baza tradiției sovietice prin care frontierele exterioare ale URSS erau păzite de către trupele federale, și astăzi, frontierele cu Turcia și Iranul sunt asigurate, în Armenia, de către grănicerii și polițiștii de frontieră ruși, aparținând FSB(succesorul KGB). Nu și frontiera cu Georgia și Azerbaidjanul, considerate frontiere interne ale Uniunii, deci în grija autorităților statelor independente.

Astăzi, pentru a lansa delimitarea frontierei mutuale cu Azerbaidjanul, Armenia prezintă o hartă militară din 1979 ca referință, care ar ajuta-o, în timp ce Azerbaidjanul marșează pe delimitarea formală a celor două republici unionale din decembrie 1991. Diferențele sunt mici, dar în 30 de ani de ocupație armeană în care vecinătatea imediată era sub control armean, o serie de localități, cu precădere sate, au fost extinse și locuite de armeni pe fostul teritoriu al RSSAzerbaidjan. Neexistând un terț care să arbitreze sau forțe externe plasate pe această frontieră, controversa a dăinuit. Rezultatul l-a reprezentat intrări controversate pe culoare și zone cu soldați azeri care au preluat controlul pe o frontieră încă nedelimitată, considerate de azeri deja ca aflate pe propriul teritoriu.

Unii analiști azeri și mulți observatori internaționali, remarcă faptul că Armenia a avut șansa de a fi generoasă și de a încheia confruntarea printr-un acord în cei 30 de ani de control, când putea obține autonomia Karabakhului în cadrul Azerbaidjanului, putea ceda cele 7 districte azere ocupate și menține controlul pe coridorul Lachin. A fost pe punctul de a reuși acest lucru, după acordurile de la Madrid, în 2007, cu ocazia perioadei numită diplomația fotbalului, în 2009, dar intervenția în forță a diasporei armene a aruncat în aer înclinația spre compromis a președintelui armean Serzk Sarkisian cu președintele turc Abdulah Gul.

Rezultatul absenței unei soluții negociate, diplomatice, a fost rezolvarea prin război, pe care azerii o numesc simplu aplicarea celor 4 Rezoluții ale Consiliului de Securitate pe tema Karabakhului - 822 (30 Aprilie 1993), 853 (29 iunie 1993), 874 (14 octombrie 1993), 884 (12 noiembrie 1993), ca bază juridică, dincolo de propria suveranitate și recuperare a integrității teritoriale recunoscute internațional. Fiind vorba despre teritoriul rol necontestat internațional, orice intervenție externă era greu de justificat, iar acțiunea rusă a fost firavă, cu forțe de menținere a păcii nepregătite și cu mandat slab în Karabakh, pe care nici nu l-au mai aplicat după războiul de agresiune din Ucraina care a determinat dislocarea forțelor experimentate inclusiv din zonă și menținerea unor conscripți la linia de demarcație din Karabakh, din 2020.

Partea armeană și o parte a comunității internaționale reclamă rezolvarea prin forță a conflictului, cu morți de o parte și de alta, și nu prin negocieri. Partea azeră arată că au avut 30 de ani de negocieri și comunitatea internațională nu a reușit aplicarea rezoluțiilor, de aceea a trebuit să recurgă la război să rezolve problema. După distrugerea armatei armene, a intervenit și episodul 19 septembrie 2023, care a încheiat deplin tema - partea armeană o califică drept dispariția Nagorno-Karabakhului, atunci când prin forță, dar fără morți sau distrugeri, azerii au preluat și enclava unde se mai aflau armeni, cei care au ales să plece fără a fi forțați-dar cu frica unei perspective de funcționare a unei administrații azeră nefavorabilă. În enclavă au rămas câteva sute de localnici care nu și-au părăsit casele.

Armenia și mai ales diaspora armeană au acuzat o înțelegere directă, dacă nu măcar tacită, a Azerbaidjanului cu Rusia pentru a prelua Karabakhul, în cele două etape. Mai recent, Erevanul recunoaște faptul că Rusia era prinsă în altă direcție, în Ucraina, și nu a avut timp de Karabakh, iar acțiunea sa militară cu trupele de interpunere și menținere a păcii, a fost pur formală, fără legătură cu angajamentele de apărare mutuală din cadrul OTSC, Tratatul de Securitate Colectivă în care Armenia e parte. Altă dată, mai recent, acuzația este către Rusia că are nevoie prea mare de relații bune cu Turcia și Azerbaidjanul încât a abandonat Armenia. De unde și decizia de retragere a Armeniei din OTSC și căutare a unor soluții de securitate alternative.

Declarația tripartită armeano-ruso-azeră și victoria deplină a azerilor în Karabakh

Documentul care a marcat finalul războiului de 44 de zile a fost Declarația tripartită semnată de liderii azer, armean și de președintele Rusiei, într-o formă de garant. De la acel moment, evenimentele din 19 septembrie și părăsirea regiunii de către armeni au schimbat complet unele dintre datele problemei. Și de aici au apărut o serie de controverse, chiar dacă și unele oportunități, în special pentru partea azeră, de a “soluționa conflictul din Karabakh prin război”, cum notează președintele Ilham Aliev. Iar victoria vine și cu provocări, și cu lungi dezbateri, pentru că, bineînțeles, partea azeră are nevoie de validarea soluțiilor sale, în final, de către toți actorii internaționali, inclusiv de către cei care contestă astăzi acțiunile sale, inclusiv chiar Armenia și diaspora armeană cea mai radicală. Dar drumul este lung.

Astăzi Azerbaidjanul are reacții nuanțate față de UE, unde aplaudă pozițiile președintelui Consiliului European Charles Michel și a președintei Comisiei Europene, Ursula von der Leyen. Nu sunt la fel de mulțumiți cu afirmațiile Înaltului Reprezentant pentru Politică Externă Joseph Borrell, tot așa cum acuză pozițiile Franței, livrarea de arme în Armenia(pe care le consideră, însă depășite) și mai ales pozițiile Parlamentului European, cu care Azerbaidjanul a rupt legăturile. În privința Statelor Unite, o declarație la audierile din Congres ale sub-secretarului de stat O’Brien care a anunțat că SUA nu va mai trata Azerbaidjanul pe linia bussines as usual după acțiunile din 19 septembrie, care au fost coroborate cu nenumărate și repetate rezoluții din Congres considerate anti-azere la Baku au înveninat atmosfera, cel puțin până la recenta vizită, joi, 7 decembrie, a aceluiași O’Brien la Baku.

Pe de altă parte, marea problemă rămâne gestionarea situației post-conflict și post-Karabakh. E normal să existe mândrie la Baku și la nivelul populației azere, tot așa cum e normal ca să-și dorească să marcheze victoria, respectiv recâștigarea teritoriului și reîntregirea Azerbaidjanului. Dar adevărata victorie este reconstrucția, repopularea și restaurarea vieții în regiunile depopulate de 30 de ani, complet distruse, cu ruine măcinate de timp și distruse complet. Aceasta e adevărata provocare. Adevărata victorie este nu atât clamarea ei, cu atât mai puțin umilirea adversarului. Ci integrarea și reconcilierea. Reconcilierea e, de asemenea, parte a victoriei, a cuceririi păcii, a păcii bune, pozitive. Aici rezidă și patriotismul azer, și adevăratul curaj. În reconciliere. În generozitatea celui victorios care întinde mâna înfrântului, învinsului, a celui care a pierdut și care are mai mare nevoie de ajutor în această situație.

Ideea conceptului de coexistență pașnică propus de experții și analiștii azeri nu are a face cu reconcilierea. Este un termen de război rece. Reconcilierea înseamnă relații de bună vecinătate, cooperare, pragmatismul intereselor comune promovate, de ce nu prietenie. Reconcilierea durează o generație, se spune, pentru că cei între care stă sângele nu se pot reconcilia. Doar copiii lor, generația viitoare. Aici e curajul adevărat: pașii spre reconciliere. Și din partea cealaltă, nu gândirea la răzbunare, retaliere și recucerire prin forță, ci reconcilierea cu vecinul care te-a învins.

Ideile de reconstrucție sunt dublate în Karabakh de cele de repopulare, în condițiile expulzării depline a elementului azer din regiune timp de aproape 30 de ani și a interdicției prezenței armenilor cu excepția celor cu misiuni militare în cele 7 districte azere ocupate. Cum în restul Karabakhului au plecat armenii, efortul este și mai dificil. O parte din idei pot veni din experiența și lecțiile învățate din Israel. Sistemul kibutz-urilor auto-suficiente, reconstrucția comunităților și a vieții comunitare de la zero, respectiv(parțial) ideile construcției coloniilor pot fi de ajutor, cu diferența specifică a faptului că acolo se implantează localități israeliene pe teritorii palestiniene, ceea ce nu este cazul în Karabakh, unde totul se desfășoară pe teritoriul recunoscut internațional al azerilor.

Coridorul Zangezur și conectivitatea inter-azeră prin teritoriul Armeniei

Declarația tripartită comună din 10 noiembrie 2020 notează la articolul 9: deschiderea coridorului de transport Zangezur, între Karabakh și Nakhchivan, exclava azeră, pe teritoriul armean care trece prin provincia armeană Meghri, numită de azeri Coridorul Zangezur. În paralel, se menționa deschiderea în oglindă a coridorului Lachin ce face legătura între Armenia și Nagorno-Karabakhul locuit de armeni. Coridorul Lachin este azi sub control azer, armenii au plecat din Karabakh, deci rămâne doar tema coridorului Zangezur sau a vreunei posibile reveniri a armenilor aici, în Karabakh, pe teritoriul azer. Legătura între cele două capete ale coridorului Zangezur ar trebui să fie asigurată fără opreliști pentru cetățeni, vehicule și bunuri în ambele direcții. Controlul urma să fie asigurat de FSB, grănicerii tradiționali pentru frontiera exterioară a URSS, prin moșternirea rămasă după dispariția Uniunii, prezenți în Armenia pe frontierele cu Turcia și Iran, ofițerii de frontieră FSB.

Infrastructura de transport din regiune a fost distrusă în timpul ocupației armene(1993-2020), cu precădere legătura de cale ferată. Și linia ferată sovietică prin Armenia a fost abandonată, furată și distrusă în ultimii 35 de ani. De altfel, Armenia a respins proiectul: nu mai există coridorul Lachin sub controlul său, în contrapartidă, apoi se motivează refuzul și prin solicitarea azeră a extrateritorialității, care ar însemna o pierdere a suveranității armene. Totuși ideea extrateritorialității nu a existat, doar tentația reproducerii modelului european al legăturii exclavei ruse Kaliningrad cu Rusia. Fără vamă și opriri, cu oprire direct în Nakhchivan, cu un drum care ar merge din Azerbaidjan în Azerbaidjan.

Preocuparea azeră este cea a siguranței tranzitului prin Armenia. Preocuparea mai nouă a Armeniei este faptul că Rusia nu mai poate asigura controlul frontierei, pregătindu-se și să ceară retragerea trupelor ruse din Armenia(Gyumri) și a trupelor FSB de la frontieră(complicat la preluarea controlului cu trupe de grăniceri proprii și poliție de frontieră). Iranul s-a opus vehement creării coridorului Zangezur pe numeroase considerente: blocarea tranzitului spre Armenia(în ciuda asigurărilor date de Turcia și Azerbaidjan, deopotrivă), înconjurarea Iranului de coridoare turcice, la Nord, evitarea Iranului în transportul Est-Vest etc. Dar a fost de acord cu coridorul Zangezur prin sudul frontierelor armene, prin Iran. Asta le permită să mențină controlul și să profite de existența traficului pe aici. De altfel, o asemenea variantă ar continua o situație existentă a tranzitului Azerbaidjan-Nakhchivan prin Iran.

Premierul Nikol Pashinyan a anunțat, la Forumul Coridorului Drumul Mătăsii din Tbilisi, 26 octombrie 2023, Intersecțiile Păcii prin Armenia, cu refacerea căii ferate, a drumurilor, a conductelor și liniilor electrice între Turcia, Armenia și Azerbaidjan, respectiv Iran. Totuși Armenia nu a început măcar studiile de fezabilitate în acest sens. Azerbaidjanul a făcut rețeaua feroviară până la frontiera cu Armenia. Armenia are astăzi doar o cale ferată, spre Tbilisi. Pentru Azerbaidjan, coridorul Zangezur prin Armenia nu mai este atractiv, odată ce a găsit alternativa prin Iran. Statele Unite se opun coridorului prin Iran, și îl acceptă și susțin doar pe cel prin Armenia(James O’Brien, 22 noiembrie, audiere în Comisia pentru Afaceri Externe).

Pentru inter-conexiuni, Azerbaidjanul a realizat calea ferată Baku-Tbilisi-Kars. UE a refuzat să o finanțeze, dar a finanțat, în schimb, calea ferată Kars-Gyumri(Armenia, amplasament al bazei militare ruse)-Tbilisi. Azerbaidjanul a dat împrumut Georgiei 200 mln dolari cu 1% dobândă pe 25 de ani pentru partea ei din această calea ferată. Iar Azerbaidjanul a mai avut un motiv de a anunța public nemulțumirea față de SUA și Franța pntru blocaje pe opțiunile azere de interconectare a teritoriilor sale și pentru declarații neprietenoase.

Situația politică în cele două state. Stabilitatea regimului Pashinyan.

Rezultatul schimbărilor din Karabakh au determinat poziții politice opuse pentru cei doi lideri ai Azerbaidjanului și Armeniei. Președintele Ilham Aliev a ajuns la punctul de maximum al carierei sale, reușind să satisfacă și cele mai optimiste proiecte pe care le anunța la începerea carierei sale, acum 20 ani(31 octombrie 2003, când a preluat mandatul) și când anunța perspectiva ca steagul azer să fluture peste Hankendi (numele azer al capitalei Karabakhului, Stepanakert în armeană). Ilham Aliev a anunțat alegeri prezidențiale azere anticipate exact în ziua în care președintele Putin anunța data alegerilor prezidențiale ale sale, 17 martie, marcând și suprapunerea, și validarea ca prim președinte ales pe întreg teritoriul azer.

În ceea ce privește Armenia, situația e mult mai gravă. Armenia a pierdut războiul de 44 de zile. Totuși premierul Nikol Pashinyan și forța sa politică a câștigat alegerile post-conflict pe temeiul nevoii pentru o soluție de pace și includerea în coridoare de transport profitabile și pentru Armenia, respectiv pentru faptul că aventura militaristă nu i-a aparținut, nici înfrângerea nu putea fi pusă pe seama sa, ci pe cea a acordurilor anterioare făcute de foștii președinți care proveneau sau luptaseră în Karabakh și considerau că azerii sunt musulmani și nu știu să lupte, că o companie armeană poate sta în fața unui batalion azer.

Pashinyan nu a fost iubit, pentru reformele sale democratice, nici de către Rusia și Putin. Dar alternativele politice nu sunt foarte atrăgătoare, pentru moment, iar Pashinyan își menține, paradoxal, sprijinul popular chiar dacă a pierdut și momentul 19 septembrie și a văzut armenii repatriindu-se din Karabakh. Rusia este preocupată acum și înglodată în Ucraina, dar, altfel, a avut sisteme de construcție a unor potențiale alternative politice cum s-a întâmplat și cu Ruben Vardanyan în Karabakh: oligarhi, oameni de afaceri, asociații de acest fel din Rusia și decantarea unui lider pe care îl doreau infiltrat și înscăunat ca lider. A fost cazul în Georgia, în Azerbaidjan o încercare, în Karabakh și e posibil oricând în Armenia. Mai ales că Vardanyan însuși era pregătit pentru o viitoare președinție/prim-ministeriat la Erevan.

În sfârșit, o altă temă grea în legătură cu conflictul din Karabakh este posibila reîntoarcere în Karabakh a armenilor. Un subiect spinos și la fel de controversat. Dacă acest lucru s-ar realiza la presiunea comunității internaționale sau al Armeniei, costurile pentru Baku ar fi enorme. Desigur, ar fi o utopie, pentru că armenii nu doresc să revină ca cetățeni azeri, sub administrație azeră, iar autonomia Karabakhului pare să fi ieșit definitiv din discuție după fuga armenilor din regiune. Desigur, varianta inversă ar reprezenta o victorie pentru azeri. Dar partea azeră anunță că e deschisă la revenirea armenilor, nu neapărat ca cetățeni, dar, prin accesul la proprietăți și vizitarea mormintelor rudelor din Karabakh, cu o formă de drept de ședere sau de muncă, o concesie formulată deja de președintele Aliev pentru UE.

Dacă Azerbaidjanul ar reuși să convingă un număr suficient de armeni să revină și ar reuși să construiască și o administrație armeană în Hankendi, ar fi un pas de credibilitate și legitimitate major. Desigur, partea azeră amintește despre eradicarea și epurarea etnică a azerilor din Armenia, în ultimii 35 de ani, oameni care nu s-au mai întors niciodată în Armenia, nici nu au avut condițiile să o facă, și pun orice discuție despre întoarcerea refugiaților pe seama criteriilor reciprocității dintre state. Până atunci, principala preocupare este revenirea refugiaților și azerilor dislocați intern, cei care doresc să revină în Karabakh, dar și a unor politici și programe de atragere a noilor locuitori azeri în fostele regiuni ocupate și astăzi complet depopulate, cu probleme majore de deminare(peste 1,5 milioane de mine, cu doar 19 % din teritoriu deminat).

Pe de altă parte, azerii au pus poliția militară să protejeze cetățenii și proprietățile armene din Karabakh, fără a contesta dreptul de proprietate. Desigur, o reformă a terenurilor – neexistentă din perioada sovietică – ar putea fi un punct de atracție pentru agricultură. Dar e o intreprindere dificilă, unde nu doar banii contează. Atractivitatea pentru revenirea armenilor în Karabakh – cu probabilitate redusă - poate trece prin reactivarea minorității armene din Azerbaidjan, circa 26.000 de cetățeni în Azerbaidjan(inclusiv sora fostului președinte Sarkisian). O eventuală motivare și implicare a minorității armene ar putea avea impact mai relevant față de armenii plecați din Karbakh iar câștigul azer ar fi major. Chiar ar putea relua ideea tranzitului prin coridorul Lachin, dacă noul aranjament va avantaja prestigiul și reconstrucția imaginii de învingător generos, mărinimos și interesat în cetățenii săi de etnie armeană și de relații de cooperare și bună vecinătate cu Erevanul.