Înainte să adorm, am auzit clopoțelul de la telefonul mobil și am înțeles că mi-a venit un mesaj, dar nu l-am deschis pentru că eram varză. L-am citit abia dimineața și m-am bucurat că nu l-am parcurs aseară, pentru că, probabil, nu aș mai fi putut să închid un ochi până dimineață. Cea care îmi scria mă invita la un ceai. Mi-a trimis invitația la unsprezece noaptea, din barul hotelului. Citindu-l, m-a trecut cu cald și cu rece. Știam cine era și știam și de ce ar fi vrut să mă vadă. Nu știam însă că era la Bruxelles și nu bănuiam că aflase că am venit și eu în oraș, dar ea aflase și mă căutase aseară, la unsprezece noaptea, trimițându-mi un mail, la o oră cam nepotrivită pentru întâlniri, ținând cu tot dinadinsul să mă vadă. Ce bine că nu l-am citit aseară. Chiar și dimineață însă, mă apucă fiorii. Pe tipa respectivă o făcusem personaj în câteva proze de-ale mele și eu intuiam că ea le citise, altfel, nu văd de ce ar fi ținut morțiș să mă întâlnească.

Liliana fusese avocata unor personaje foarte dubioase din Chișinău: socialiști, bandiți, mafioți, ucigași, pe care i-a ajutat să-și piardă urmele în Europa. Ceea ce mă mirase și, de aia, am și făcut-o personaj în prozele mele, era faptul că ea, o femeie atât de delicată și de frumoasă, a putut să devină avocata unor monștri. Nu-mi puteam explica asta. Ea, marea unionistă, era avocata unor bandiți românofobi, care executau orbește toate ordinele venite din Moscova și urau tot ce era românesc. Nu puteam înțelege de ce făcea asta. Pentru bani? Dar ea avea bani cu nemiluita.

Învinuită ea însăși că ar fi fost complice la un omor, a fugit din țară. Țin minte că am întâlnit-o într-un troleu chiar în zilele alea când fusese dată în urmărire generală și toată poliția din Chișinău o căuta și nu o putea găsi. Ea însă călătorea nestingherită cu troleul. Nu o căuta unde trebuia.  Firește că nu m-am dus s-o denunț la poliție, pentru că nu-mi plac turnătorii, dar am recunoscut-o. Am remarcat că nu se așezase pe scaun, deși troleul era pe jumătate pustiu. Mai remarcasem că a stat doar lângă ușă, cu toate că a mers vreo șapte stații, de parcă era gata în orice clipă s-o ia la fugă. Era ciufulită și speriată. Se uita la toți care intrau în troleu, nu și la cei care coborau. Eu am coborât înaintea ei, iar seara, la știri, am aflat că fugise din țară. Probabil, că eu o întâlnisem în timp ce ea mergea la marginea orașului, de unde avea să plece mai departe cu vreo mașină sau, poate, cu un camion, ca să nu dea de bănuit, spre graniță. Nu știu spre care graniță și nu-mi dau seama cum de n-a fost prinsă. Poate că a ieșit din țară prin Transnistria? Oricum ar fi, eu am văzut în troleul ăla cu câteva ore înainte de-a evada din țară, cu mâinile în buzunare, fără genți, valize sau alte lucruri de felul ăsta.

Seara, am mers la o dezbatere literară, unde și eu eram unul dintre protagoniști. O căutam cu ochii prin sala aproape plină, fiind sigur că va veni și ea, dar n-a venit. Nu m-a mai căutat deloc cât timp am fost la Bruxelles. Decât o singură dată. În prima zi. Seara târziu. Chemându-mă să cobor în bar, ca să-mi spună ceva. Dar de ce oare nu m-a mai căutat și ulterior, căci la Bruxelles am stat tocmai cinci zile. Poate, s-o fi răzgândit. Oricum, îmi pare foarte rău că, atunci când a sunat clopoțelul de la mobil, nu am citit mesajul pe care mi l-a trimis și nu am coborât în bar și nu am aflat ce a vrut să-mi spună în noaptea aia urâtă în care afară ploua mocănește și noi ne-am întors uzi ciuciulete din oraș. Ea, marea unionistă. Ea, o femeie atât de frumoasă și de delicată. Avocata bandiților din Chișinău.