Imediat cum au căzut primele bombe în partea de nord a orașului, s-au trântit ușile de perete  de la toate cabinetele sau saloanele spitalului de psihiatrie și din ele au țâșnit, unul după altul, medicii acestei instituții medicale. Mai toți, cu gențile în mâini, iar unii, cu geci peste halatele albe. Cei din urmă pur și simplu nemaiavând răbdarea să-și mai dea jos de pe ei halatele albe. De la geamul cabinetului său, Alexandru l-a văzut pe medicul-șef părăsind primul spitalul, iar din urma sa, pe asistenta-șefă. Ceea ce l-a mirat cel mai tare e că au plecat cu aceeași mașină. Cu mașina medicului-șef, iar ăsta fu cel mai solid argument că toate bârfele despre cei doi aveau picioare de oțel. Toți se grăbeau să iasă cât de repede puteau din spital și să urce în mașinile sau limuzinele lor. Unii ieșeau fugind din spital, încheindu-și din mers fermoarele de la geci. Până și cei din sala de operații au plecat.

Alexandru alergă în sala de operații, unde nu găsi decât o asistentă, cu două seringi în mâini, învârtindu-se buimacă în jurul bolnavului lungit pe masa albă. Alexandru se bucură că medicul nu a luat cu el și instrumentele chirurgicale, cu care îl operă pe bolnav, salvându-i viața.

Ca să nu observe asistenta că-i tremurau genunchii, s-a așezat pe un scaun.

Când au ieșit în coridor, au constatat că în tot spitalul ăla imens nu mai rămas niciun halat alb. Au deschis toate ușile tuturor cabinetelor și toate erau pustii. Numai asistenta nu a fugit nicăieri, pentru că locuia într-o căsuță în ograda spitalului. Au rămas și nebunii, dar ei pentru că nu pricepeau ce se întâmplă.

Când a explodat prima bombă în curtea spitalului, de frică, unul dintre pacienți sări de la etajul patru în gol, dar cei mai mulți s-au ascuns sub paturi, sub mese sau în spatele lor, urlând de spaimă.

Tremura de frică și asistenta aia firavă și, instinctiv, se ghemui la pieptul lui. După bomba aia explodă o altă bombă și panica îi cuprinse pe toți. Vreo zece nebuni alergau printre rândurile de paturi încolo și încoace, hohotind isteric sau plângând. O schijă îl omorî pe unul dintre ei, iar pe alți câțiva îi răniră cioburile de la geamuri. Cei răniți au fugit afară, unde au murit sfârtecați de proiectilele rușilor. Alexandru le cerea să-l asculte și nimeni nu-l asculta. Se privi, preț de câteva clipe, și văzu că halatul său alb era negru. Se murdări când se trânti alături de toți ceilalți pe podeaua acoperită de mâzga aruncată înăuntru de bombele care detonau afară. Îi ceru asistentei să-i dea un halat curat.

Când își îmbrăcă un halat curat, toți au început să-l asculte și el îi mână în subsol. Cred că și-au dat seama și ei ce se întâmplă, pentru că tremurau în păr de frică.

Ca să scape de sentimentul ăla devastator de groază, s-au strâns cu toții în jurul lui și-l priveau implorator și cu speranță, întrebându-l din ochi ce să facă mai departe și unde să se ducă, fiind gata să-l urmeze peste tot și să execute tot ce i-ar fi spus el.

Nu ar fi putut spune că nu-i era și lui frică, dar încerca să și-o înăbușe, pentru a le putea fi de folos. Căci, fără el, știa asta prea bine, nebunii ăia din jurul lui ar fi devenit niște victime sigure ale obuzelor și bombelor care, de la un moment dat încolo, au început să cadă și peste spitalul lor.

Nota AUTORULUI: Acest text este o proză și trebuie citit în această cheie.