Strada pe care se înălța biserica Sfântul Nicolae era pustie și Matei ambală motorul exact în clipa când un bărbat țâșni de după unul dintre stâlpii de la marginea drumului, aruncându-i-se în față. Pentru a nu-l ucide, cârni iute volanul la stânga și derapă în șanț. Mașina se curbă, iar el se izbi cu fața în parbriz. Niște brațe ciolănoase l-au tras afară și i-au luat tot ce avea la el: portofelul cu carduri și bani, telefonul mobil cu tot cu căști, geanta cu cămăși și pulovere de schimb, geaca, sveterul, pantalonii, bocancii, ceasul de aur de la mână, lanțul de argint de la gât, costumul de pe umerașul de pe scaunul din spate, cutia cu prezervative din torpedo, lăsându-l să zacă chircit la pământ, doar în chilot și în cămașă, cu fața plină de cioburi. În timp ce încerca să se ridice în picioare, îi căzu fisa că accidentul ăla nu a fost spontan, că tipii ăia l-au provocat ca să-l jefuiască. Nu le păsa că acesta ar fi putut să fie fatal pentru unul dintre ei.  Sau, poate, pe bărbatul ăla l-au impus să facă asta, în pofida voinței sale. Se gândi că l-ar fi putut îmboldi cu țeava pistolului în spate ca să-i sară în față, el neavând de ales, fiind și el o victimă de-ale lor. Se întrebă cu groază oare cum s-ar fi simțit dacă l-ar fi ucis pe omul ăla nenorocit, chiar în ziua Crăciunului. L-ar fi avut toată viața pe conștiință, iar asta ar fi fost pur și simplu cumplit. Se bucură că nu l-a ucis și bucuria aia era singura bucurie pe care o avea în clipele alea când dârdâia de frig, încovrigat la pământ, la vreo treizeci de kilometri distanță de restaurantul „Frunze de dor”, ascuns printre copacii din codrul Orheiului, unde se adunau prietenii săi, soția și amanta sa, ca să sărbătorească împreună Crăciunul, coborând din mașini care mai de care mai fițoase.

Peste drum se afla biserica Sfântul Nicolae. Nu-și dădu seama cum de reuși să ajungă până în fața ușii acesteia și s-o deschidă. Intra pentru prima dată într-o biserică.

Un om dichisit la patru ace, cu o lumânare în mână, auzind ușa scârțâind în spatele său, își întoarse capul și îl văzu pe un bărbat îmbrăcat doar în cămașă și chilot, intrând clătinându-se în biserică și asta i se păru prea de tot, se gândi că o fi vreun bețiv sau vreun drogat care a băut sau a fumat până  și-a pierdut mințile și se repezi ca să-l scoată afară. Toate aveau o limită. Ce să caute un tip ca el în biserică, într-o asemenea zi? Să se întoarcă în crâșma în care s-a făcut muci. Lui Liviu nu-i plăceau bețivii și drogații și vru să-l apuce pe Matei de piept, ca să-l scoată afară, dar nu-l lăsă un cerșetor zdrențăros. Văzându-l pe Liviu că vrea să-l gonească din biserică, veni să-i ia apărarea.

- Dar tu nu vezi că e un bețiv care nu se ține pe picioare?
- Ei și ce dacă e un bețiv?
- Ce să caute un bețiv într-o asemenea zi în biserică?
- Nu-i treaba ta să hotărăști cine are dreptul să vină la biserică și cine nu are acest drept, îl înfruntă boschetarul, îmbrăcat în haine slinoase și Liviu cedă. Nu voia să se pună în poară cu un boschetar. Și încă pentru cine, pentru un bețiv!

Matei dârdâia de frig. Boschetarul își chemă în pronaos tovarășii săi, și aceștia îl îmbrăcară și îl încălțară, scoțându-și de pe ei care o un pulover, care o pereche de pantaloni, care paltonul sau bocancii. I-au înmânat chiar și bani cu care ar fi putu să ajungă acasă, de unde, îmbrăcat în alte haine, în hainele sale luxoase, ar fi putut să plece cu o altă mașină de-a sa, la fel de bengoasă, la „Frunze de dor”,  unde soția și amanta sa, alături de prietenii săi, sărbătoreau deja Crăciunul. Matei îi recunoscu. Ăștia erau boschetarii din intersecție, care cerșeau zilnic printre mașini și el niciodată nu le-a dat nimic.

Luă banii, dar nu plecă din biserică. Preferă să rămână în Biserică în mijlocul unor oameni străini ascultând niște cântece necunoscute decât să se grăbească acasă, ca de acolo să meargă cu o altă mașină de-a sa la petrecerea din codrul Orheiului, unde cei mai apropiați oameni ai lui deja chefuia de zor. Nici el nu-și putea explica de ce.

Nota AUTORULUI: Acest text este o proză și trebuie citit în această cheie.