Magazinul din colț a dispărut după bombardamentul de astă-noapte.

De când începu războiul, tatăl o scotea doar pe ea în oraș. Trâmbe de praf se înălțau deasupra dărâmăturilor băcăniei, în timp ce ei nu mai aveau nimic de mâncare, până și pâinea li se terminase. Pietrele se rostogoleau pe panta mormanului, în jos, spre stradă, dar fetița nu se putea întoarce acasă cu mâinile goale - una dintre ele o lovi peste picior – pentru că tata ar fi bătut-o și ar fi alungat-o înapoi în oraș. Un crater uriaș se căsca pe partea cealaltă a străzii, unde înainte fusese o grădiniță, pe care o frecventase și ea înainte de război, când tatăl ei încă nu deveni așa de rău, ca după 24 februarie.  Din grădinița aia, la care a umblat și ea pe vremuri, nu a mai rămas nicio piatră întreagă, de parcă niciodată nu s-ar fi ridicat acolo. Dar ea putea depune mărturie. Acolo, unde se căsca prăpastia aia băltind de apă, fusese cândva o grădiniță, cândva, când mama ei încă mai trăia. Tatăl ei era șchiop și nu ieșea deloc din casă, nici chiar atunci când mugea alarma aeriană. O trimitea doar pe ea în oraș, iar de când începu să bea, tot mai des. Azi i-a dat bani de pâine, votcă și șampanie. Îi spuse că fără pâine se mai poate întoarce acasă, dar nu și fără votcă sau șampanie. Mâinile i s-au acoperit de transpirație. Alaltăieri a bătut-o. A venit acasă fără votcă și el nu a vrut s-o primească. Alaltăieri a dormit afară. Azi era revelionul.   

Fetița începu să râcâie cu mâinile în grămada aia de moloz, nevrând să creadă că bomba aia chiar putuse să distrugă toate sticlele de votcă sau șampanie sau franzelele din magazin. Măcar câteva și tot trebuiau să mai rămână. Aceeași speranță o împărtășeau încă vreo patru cinci oameni, care, așezați în genunchi, răscoleau  dărâmăturile. Fața fetiței se acoperi de funingine.

Nu-i venea să-și creadă ochilor când scoase din ghearele surpăturii o sticlă de votcă. Sticla era fierbinte, cum era și tot pământul acela pe care l-a râcâit cu degetele. O pipăi. Era întreagă. Nu-și putea imagina cum de a rămas întreagă. Se bucura gândindu-se că, în noaptea asta, va putea să doarmă în patul ei de acasă. Un om găsi o pâine. Îl văzu cum o strângea cu duioșie la piept. Începu să urle din nou alarma aeriană și ei au luat-o la fugă. Primele explozii au răsunat undeva în spatele lor. Alerga spre casă. Omul acela cu pâinea strângând-o la piept fugea alături de ea. Casa lor nu mai exista. O bombă o făcuse una cu pământul.  Tatăl ei a rămas înăuntru, așteptând-o să revină din oraș. Acum era sub dărâmături. O nouă bombă explodă peste drum de casa lor și ea fugi după omul acela spre adăpostul antiaerian. Sticla aia de votcă îi salvase viața. I-ar fi putut-o salva și pe a tatei, dacă s-ar fi dus el la magazin.

În adăpostul aerian o schimbă pe o bucată de pâine. Palmele i s-au acoperit de transpirație.

Nota AUTORULUI: Acest text este o proză și trebuie citit în această cheie.