Așezată în genunchi pe fundul tranșeei, femeia culegea numărul ei de acasă, cu capul aplecat în ecran, oprind lumina azurie să răzbată dincolo de marginile de sus ale șanțului, săpat în fața Avdeevkăi. Nimeni nu-i răspundea. Tocmai au respins un nou atac al rușilor și primul lucru pe care l-a făcut a fost să-i sune pe ai ei de acasă, dar nimeni nu i-a răspuns. Femeia a format din nou numărul, spunându-și că e imposibil ca niciunul dintre ei să nu audă telefonul. În fața lor a apărut uruind o nouă coloană de tancuri și femeia s-a întors în mijlocul camarazilor săi de arme, care se pregăteau să respingă și acest atac al rușilor. Sună telefonul. Erau ai ei de acasă. Nu știa cine. Mama, tata, fiica. Mama era diabetică, tata orb și fiica bolea mereu. Nu le putea răspunde acum și nici nu voia să închidă, pentru a nu-i face să se îngrijoreze. O îngrijorare prea mare mamei sau tatei le-ar fi fost fatale. Așa sunând, și-a băgat telefonul în buzunar. Zornăitul telefonului a fost estompat de vrombajul exploziilor proiectilelor și obuzelor care cădeau în jurul lor. Numai ea îl mai auzea. Mai bine zis, nici ea nu-l mai auzea. Doar îl simțea vibrându-i în buzunar. Lumina albăstruie se aprindea și se stingea în buzunarul ei de la vestă. Tremurul aparatului îl simțea cu șoldul drept, ca un clănțănit din dinți. O lovea ușor și ritmic pe coapsă, parcă cerându-i să răspundă, dar nu putea să răspundă acum, când încercau din toate puterile să distrugă tancurile care amenințau să-i distrugă pe ei.

Ea toată seara a așteptat telefonul lor sau a încercat ea singură să-i sune. Știa că ei niciodată nu aprind luminile seara și se culcă devreme, dar știa că nu se vor culca devreme și în noaptea asta. Își dorea nespus de mult să vorbească cu ei. Telefonul acesta care o izbea metodic în picior, sunând în mijlocul exploziilor, îi spunea că și ei vor să vorbească cu ea foarte mult. Acum însă nu avea timp pentru asta. Acum trebuia cu orice preț să respingă asaltul rușilor.

A țintit în tancul din fața lor. L-a nimerit. Acesta s-a aprins imediat și a început să ardă cu vâlvătăi, răspândind un nor negru de fum în fața și în spatele său. Din care se profilă amenințător un alt tanc și ea iar apăsă pe trăgaci. Telefonul îi suna continuu în buzunar și ea știa și de ce, pentru că până la ora douăsprezece mai rămâneau doar câteva minute și ei își doreau foarte tare ca între timp să vorbească cu ea. La fel de tare cum își dorea și ea. Femeia iar apăsă pe trăgaci. Trecu și miezul nopții și au intrat cu toții în 2024. De fapt, nu chiar cu toții. Unii au rămas în 2023, se pare că pentru totdeauna. O schijă o lovi în braț și ea se prăbuși pe fundul tranșeei. Cu mâna sănătoasă își pipăi buzunarul. Telefonul era la locul lui, intact, fără să fi pățit ceva și asta o bucură cel mai tare. Suna. În timp ce încerca să-și bandajeze brațul sângerând, își pierdu cunoștința. Telefonul continua să sune.