Săptămâna care a trecut a venit cu multiple evenimente în Orientul Mijlociu extins: Iranul a capturat o navă petrolieră în golful Oman, pe care a deturnat-o spre țărmul său, coaliția internațională de protejare a liberei circulații în strâmtoarea Bab el Mandeb și Marea Roșie a reacționat împotriva rebelilor Houthi care atacă nave civile și militare cu un tir masiv de rachete, în timp ce vizita secretarului de Stat Antony Blinken, a patra de la declanșarea ostilităților, a vizat reconcilierea în relația arabo-israeliană și schițarea unui plan de pace în regiune care ar aduce o soluție interesantă și cu profituri bilaterale. Totul în timp ce Curtea Internațională de Justiție a audiat cazul propus de Africa de Sud privitor la crimele de război invocate în Gaza iar Israelul a intrat în faza a treia, mult mai puțin costisitoare pentru civili, se speră, la scurt timp după eliminarea unui vicelider Hamas și a unui lider Hazbollah în Liban.

Escaladarea Houthi: libertatea de navigație

Desigur, asupra Orientului Mijlociu Extins planează amenințarea extinderii conflictului. Unii pun episodul Houthi pe seama acestei extinderi care s-ar fi produs deja. Totuși trebuie spus că nici Israelul, nici statele arabe, nici Hezbollahul libanez și nici Iranul nu au un interes direct în a escalada confruntările și a se antrena direct în război: Libanul se află încă în instabilitate majoră politică iar Hezbollahul se află antrenat în luptele din Siria, Iranul are un comandament pronunțat explicit de către Liderul Suprem Kamenei pentru militari și Gardienii Revoluției, de a nu determina prin acțiunile militare o escaladare care să deschidă un front cu Israelul(cu atât mai puțin cu SUA). Totuși și aici există anumite limite în capacitatea de conținere a amplorii intervențiilor: în cazul unor escaladări dincolo de anumite linii roșii în Gaza, actorii implicați nu vor putea să cu reacționeze sau să se rezume la intervenții formale și limitate.

În fapt, nici episodul atacurilor rebelilor Houthi care controlează Yemenul nu pare unul de escaladare majoră. Desigur, era necesară intervenția și lovirea capabilităților rebele de țintire a vaselor pentru a asigura libertatea de circulație și a nu determina explozia prețurilor la combustibili. Aici toată regiunea este interesată, inclusiv statele arabe, iar Houthi au ratat coerecnța dată de motivația atacurilor odată ce au extins loviturile la adresa unor nave care nu au nimic de a face cu războiul din Orientul Mijlociu și armatori sau proprietari, sau măcar destinatari israelieni. De aceea rațiunea solidarității cu palestinienii s-a pierdut între atacuri și răpiri de marinari, mai ales că e vorba despa de peste 30 asemenea atacuri care afectează mai mult de 50 de state, dintre care o jumătate de duzină s-au constituit într-o alianță și au acționat.

Perspectiva loviturilor nu este cea mai bună opțiune, odată ce asemena atacuri s-au făcut în trecut. E adevărat că amploarea și țintirea exactă, dar și evitarea victimelor civile de către SUA și Marea Britanie au subliniat alt tip de putere confruntată de rebelii ce controlează capitala Sana’a decât tirurile saudite din ultimii ani. Și a fost vorba doar despre un avertisment consistent: dacă se continuă, urmează alte ținte, care deja vizează centre de comandă și control, instituțiile ocupate de rebeli și pe liderii fracțiunii. Desigur, atacurile îngreunează negocierile între saudiți și Houthi, dar absența unei reacții era o certitudine pentru ca escaladarea atacurilor să continue.

Pe de altă parte, deschiderea unor audieri în fața Curții Internaționale de Justiție vizând posibile crime de război israeliene în Gaza nu ajută și a agitat spiritele, a determinat reacții deopotrivă de vehemente, mai ales că presiunile generale ale SUA împotriva extinderii conflictului și a continuării unui nivel inacceptabil de victime civile în Gaza au întâmpinat reacții nuanțate din partea guvernului Netanyahu. Nici planul de pace al Ministrului Apărării israelian, așa nespecific cum era el, nu a întrunit acordul guvernului. Totuși vizita Secretarului de Stat în regiune a părut să aducă o briză de optimism.

Soluția de pace americană negociabilă: expuzarea Iranului

Aici soluția vizează elemente complicate pentru Israel, care trebuie să accepte concesiile făcute statelor arabe vecine. Premiul este menținerea acordurilor Abraham, recunoașterea mai departe de către statele arabe a statului Israel, inclusive Arabia Saudită, în măsura în care atacurile din Gaza slăbesc pe linie militară, cu precădere cele asupra civililor, se evită declarațiile scandaloase legate de expulzarea palestinienilor din Gaza, relocarea lor în terțe state sau preluarea controlului israelian asupra exclavei după război și se fac pași concreți pentru acceptarea perspectivei serioase a negocierii soluției celor două state, deci crearea unui stat palestinian cu cele două componente, Cisiordania și Gaza, și condus de o administrați palestiniană restructurată.

Existența acestui plan de pace și a înțelegerii obținute măcar prealabil din partea actorilor consultați vine și cu o valoare adăugată importantă: scăderea relevanței instrumentelor iraniene în regiune – Hamas, Jihadul Islamic, Hezbollah, Coaliția islamică în Irak, Al Houthi – dar și respingerea și izolarea Iranului din regiune. Excluderea intervențiilor maligne iraniene este avantajoasă atât pentru israelieni, cât și pentru statele arabe sunnite din Golf: un bun motiv de a șe așeza la masa negocierilor și de a identifica formula de compromis acceptabilă.

Greutatea acțiunii și a concesiilor revine unui stat Israel profund rănit în urma succesului și suprizei atacului monstruos din 7 octombrie. Un Israel care ar trebui să accepte unul dintre dezideratele formale pe care le-a invocate și după care se ascunde Hamas: repunerea pe masa discuțiilor internaționale a problemei palestiniene. E adevărat, pe de altă parte, că un asemenea pas ar lua Hamas-ului și altor formule organizatorice radicale din Gaza posibilitatea de a viza promovarea ideii nerecunoașterii statului Israel sau a dorinței recuceririi teritoriilor palestiniene, pierdute după înființarea statului Israel în 1948.

Compromisul este dificil, dar fezabil și cu o miză ce poate fi atrăgătoare pentru actualul guvern Netanyahu sau pentru cel viitor, de după responsabilizarea celor implicați în dezastrul criminal din 7 octombrie, atacul care a dus la peste 1200 victime și peste 200 de ostateci răpiți și aduși în Gaza drept scuturi umane și pârghie de negociere a salvării liderilor din enclavă. Și el cuprinde pe autorii masacrului din cadrul Hamas și a milițiilor associate, dar și instituțiile, politicieni și liderii israelieni care au permis ca surpriza și atacul să se producă.