Ultimul din camera noastră a plecat Viorel,  fără să-mi strângă mâna și fără să-mi spună la revedere. El avea bani și și-a putut cumpăra un bilet la avion, dar eu nu aveam, eu am rămas fără nicio lețcaie și, de asta, nu mă puteam întoarce acasă, la Chișinău, unde el însă a putut pleca. Vacanța de vară începuse, dar eu nu puteam pleca din Tbilisi și zilnic ieșeam în oraş, bătând la ușile cunoscuților sau prietenilor pentru a-I ruga să mă împrumute cu douăzeci de ruble, bani cu care mi-aș fi putut cumpăra și eu, la fel ca Viorel, un bilet la avion, dar zilnic reveneam înapoi cu buzele dezumflate. Altădată, visam să fiu singur în camera asta. Altădată, mă gândeam că a fi singur în camera asta de cămin înseamnă să faci ce vrei, fără să te temi că vei deranja pe cineva. Acum eram singur și lucru ăsta nu mă mai bucura deloc.

Mi-am aprins o țigară și am fumat-o culcat în pat, un lucru pe care nu-l puteam face când erau și ei în cameră, dar de la asta nu mi se făcu mai cald. Cred că la ora asta Viorel deja coborâse din avion. Cred că deja intra în aeroportul din Chișinău și se arunca în brațele tatălui lui.

Foamea m-a dat jos din pat și m-a împins în fața frigiderului, deși știam că eu nu aveam ce lua din el, pentru că nu am pus nimic în el. Nu l-am deschis niciodată, până acum. Nici nu știam dacă era gol sau plin. Numai foamea m-a făcut să-l deschid.

Becurile montate pe pereții laterali luminau intens o halcă de slănină și un borcan cu dulceață de pe al doilea raft. Frigiderul era al lui Viorel, compatriotul meu din Moldova și colegul meu de grupă de la filologie. Am închis ușa. Borcanul cu dulceață era al lui Navruz, un coleg de-al nostru din Tașkent, dar bucata de slănină era al lui Viorel. Le-au lăsat ca să aibă ce să mănânce după ce se vor întoarce la toamnă, din vacanță.  Am crezut că o să uit de foame, citind. Nu am putut însă citi decât zece pagini și am sărit ca ars din pat. Am ieşit pe coridor și am tras de mânerele tuturor ușilor colegilor și prietenilor mei, dar toate erau încuiate. Am ieșit în oraş și am revenit și mai dezamăgit decât am plecat. Mațele îmi chiorăiau când am intrat în camera. Nici să scriu nu mai puteam. Altădată, visam ca să stau singur în camera ca să pot scrie. Acum eram singur și nu puteam să scriu niciun rând. Nu am mai răbdat și am deschis iar frigiderul doar pentru a mirosi slănina și dulceața. Le miroseam, dar mirosindu-le nu le-am mai putut băga înapoi în frigider. Bucata aia de slănină am feliat-o pe masa și pe fiecare dintre felii am așezat un strat gros de dulceață. Dulceață de zmeură. Mi-am închis ochii și mi-am băgat în gură prima felie, mestecând-o fără să mă grăbesc. Încet și temeinic. Nici slănina aia și nici dulceața de zmeură nu erau ale mele. Erau ale unor oameni cu care, de când mă știu, am avut doar conflicte. Erau foarte bune.

A doua zi, războiul a ajuns și la Tbilisi.