Războiul din Gaza, izbucnit după atacul terorist oribil al Hamas din 7 octombrie, amenință, în continuare, să devină matricea pe care confruntările militare se pot extinde în întregul Orient Mijlociu, pe baza liniilor de forță din spatele părților și marilor jucători, prin ațâțarea conflictului de către pescuitorii în ape tulburi. Intervenția Houthi, fundamentată pe această motivație, concretizată prin atacarea convoaielor în Marea Roșie, atacurile Coaliției Rezistența Islamică din Irak și intervențiile Hezbollahului în Nordul Israelului, cu toate nuanțele, arată tentația antrenării în conflict regional a multor altor actori, primii care încearcă să profite din această încleștare fiind Iranul și Rusia. Mai complicat, perspectiva de pace, de încheiere a confruntărilor sau soluționarea diferențelor se îndreaptă mai degrabă spre o formă paleativă de coabitare suspicioasă, dar măcar acceptabilă părților, ca nivel de ambiție realist și intermediar. În paralel, forcingul vizează modificări de abordări, agendă și personaje de prim plan și la Ramallah, dar și la Tel Aviv, unde proprii membri de partid doresc salvarea Likudului prin îndepărtarea lui Netanyahu de la Guvern și din fruntea partidului, care să devină, astfel, frecventabil într-o viitoare coaliție.

Un context reprobabil ca moștenire Netanyahu: “anti-soluționism”, ambiguitate constructivă, dansând cu lupii

Atacul neașteptat al Hamas în 7 octombrie anul trecut a avut multiple interpretări. S-a vorbit despre atac terorist, despre revelarea Hamas ca organizație cu care nu se poate lucra, despre perspectiva blocării Acordurilor Abraham și a păcii israeliano-saudite, pe fondul readucerii în prim plan a aproape uitatei problemei palestiniene. Totuși evoluțiile au arătat ceva mai mult chiar decât slăbiciunile și politizarea instituțiilor israeliene sub guvernul cu aliați de extremă dreapta: “anti-soluționismul” lui Netanyahu(de la preluarea conducerii Likud și primul său mandat) fuga de angajare în găsirea unei soluții și permisiunea, de facto, a coloniilor care să îndepărteze una existentă, ca și ambiguitatea constructivă în privința unui posibil viitor stat palestinian.

În fapt, Hamas nu a realizat deloc “eliberarea Palestinei”, pe care a invocat-o ca  obiectiv maximalist - prin aceasta înțelegând nerecunoașterea statului Israel. Rezultatul real a fost distrugerea Fâșiei Gaza. pe care o administra pașnic și chiar cu câștiguri, dar și pierderea relativă a sprijinului celor administrați cărora acțiunea din 7 octombrie și războiul care a urmat le-a distrus viața. Palestinienii din Gaza sunt furioși pe soldații israelieni, dar sunt la fel de supărați pe Hamas, și nici măcar o formulă de victorie relativă și supraviețuire a Hamas nu va schimba tendința de a vedea că organizația își atinge obiectivele pe seama suferințelor palestinienilor.

E adevărat, Hamas poate clama o victorie pe care nu și-a propus-o ca obiectiv: readucerea problemei palestiniene în prim plan. Pentru că acesta a fost efectul trezirii unei evoluții sub radar, care ducea spre recunoașterea statului Israel și la deschiderea afacerilor bănoase și avantajoase cu toți semnatarii Acordurilor Abraham, în viitorul apropiat și al Arabiei Saudite. Totuși mai presus de toate, evenimentele din 7 octombrie și de după subliniază costurile non-soluțiilor conflictelor neterminate la nivel global, o lecție învățată dureroasă, care trebuie asumată.

Desigur, astăzi este discutabilă și perspectiva guvernului Netanyahu de a scinda Hamas de Al Fatah și Organizația pentru Eliberarea Palestinei, respectiv Autoritatea Palestiniană rămasă doar în Cisiordania. Cum este discutabilă și reprobabilă scindarea și contrapunerea palestinienilor tocmai ca strategie pentru a nu ajunge la o negociere cu un singur actor, autoritate pe întregul teritoriu palestinian. Totuși această abordare a rivalităților inter-palestiniene accentuate și căutarea unui modus vivendi cu Hamas s-a dovedit greșită pentru că, pe fond, acolo este vorba despre două forțe pe care le despărțea recunoașterea sau contestarea existenței statului Israel. Și punctul de pornire al oricărei negocieri sau proces de conciliere ar trebui să plece favorizând partea moderată, care arată deschiderea spre coexistența celor două state.

Varianta creării guvernului israelian pe baza unei coaliții cu extremă dreaptă nu a ajutat deloc. Nici în privința unei credibilități a responsabililor de securitate, nici în privința abținerii de la agitarea suplimentară a coloniilor în Cisiordania(care a dus la mutarea trupelor și capabilităților și slăbirea apărării în jurul Gaza) dar nici în perspectiva reconcilierii sau căutării unei soluții. Din contra, pare a fi mai degrabă ciocnirea extremelor de ambele părți, cu care nu se poate construi mai nimic. Și asta cu un Netanyahu deja contestat la data instalării, căruia i se reproșează că așează interesele sale personale și problemele sale juridice deasupra responsabilităților față de statul israelian și de cetățenii săi.

Ruptura în cabinetul de război: obiectivele nerealiste ale războiului din Gaza

Conflictul a devenit și mai greu de soluționat astăzi, după evenimentele din 7 octombrie și reacția de retaliere obligatorie politic și securitar a Israelului. Astăzi, confruntarea a arătat că prezența celuilalt este o amenințare existențială pentru ambele parți. Israel și Hamas, dar mai ales proprii cetățeni, consideră tot mai mult, pe baza acestui precedent, că nu pot exista cu cealaltă parte drept vecin. Iar această gândire emoțională, de moment, este blocantă în raport cu oricare abordare realistă de a gândi situația după încheierea războiului.

Desigur, o altă discuție fundamentală este dacă suveranitatea, independența de decizie și statalitate palestiniană este mai acceptabilă sau, din contra, inaplicabilă după 7 octombrie. Dacă nu cumva suntem mai departe de compromisul istoric. Mai ales că evaluările tocmai apărute arată că, după trei luni de război în Gaza, doar 20-30% din trupele Hamas au fost distruse(numărul total al lor este estimat la 25-30.000 plus 30.000 militanți). Datele Statelor Unite converg parțial pe cele ale unui Israel mai optimist, care plasează spre 50% cu tot cu răniții nivelul de distrugere al Hamas - cel puțin componenta militară, Brigăzile al Qassam, trupe ce nu mai pot reveni în luptă. Dacă pentru un actor obișnuit asta ar însemna incapacitarea operațională a forței combatante, acest lucru nu arată la fel într-un război neregulat, de gherilă, în apărare, în zone urbane. Aici lucrurile nu sunt așa de simple. Iar revenirea poliției și a atacurilor palestiniene în Nordul Fâșiei Gaza și în Centru, acolo unde armata israeliană curățase zona, arată reziliența Hamas și a autorității sale din Gaza.

Această realitate arată relevanța și impactul rupturii din sânul guvernului Netanyahu, respectiv a Cabinetului său de război: dacă confruntarea Netanyahu-Gallant, ministrul Apărării, era cunoscută iar episoadele mai recente au apărut în presă, dacă postura lui Benny Gantz drept rival al lui Netanyahu și rolul său de presare și limitare a liderului Likud este la fel de cunoscută, ieșirea lui Gadi Eisenkot, fost șef al Apărării Forțelor de Apărare Israeliene și ministru în Cabinetul de Război este mult mai penetrantă și subliniază aberația din proiectul și obiectivele răboiului din Gaza în privința ideii principale că Hamas nu poate fi pe deplin înfrânt!

Eisenkot are de partea sa o dublă legimitate: pe cea a posturii sale de fost șef al Apărării și pe cea a participării și decesului recent al băiatului său de 25 de ani în lupte. El susține că Israelul nu poate obține o “victorie totală” împotriva Hamas și că “ostaticii sunt singurul obiectiv realist, iar eliberarea acestora se poate face doar dacă se înregistrează o încetare semnificativă a focului”. Poziția este în directă contradicție cu abordarea curentă a Guvernului israelian. Iar susținerea poziției lui Eisenkot de către rudele celor morți și răpiți la 7 octombrie, ca și a celor circa 130 de ostatici rămași în Gaza(unii dintre aceștia fiind probabil decedați) complică și mai mult viața politică a lui Netanyahu, la nivel intern, acolo unde se confruntă constant cu proteste importante.

De altfel, evaluările analiștilor din Tel Aviv arată clar nivelul de încredere precar de care se mai bucură Premierul Netanyahu. Doar existența confruntării de retorsiune din Gaza a făcut ca să nu avem deja ruptura directă în majoritate și demiterea lui Netanyahu. Toată lumea pariază pe alegeri anticipate în acest an. Însă Netanyahu nu se mai poate baza pe clemență decât pe perioada menținerii confruntărilor la un nivel crescut. Recenta retragere de trupe, inclusiv la cererea și presiunea amaericană de a evita victimele civile, dar și perspectiva unei încetări a focului contra eliberării ostaticilor duce iremediabil la retragerea lui Benny Gantz din Cabinetul de Război și semnalul rupturii în Parlament. Dacă nu cumva extrema dreaptă deja supărată pe concesiile lui Netanyahu nu va fi prima care să dea lovitura de grație premierului.

Soluția imediată politică în Israel: Netanyahu și inflexibilitatea extremei drepte.

Un sondaj de opinie publicat de către Ziarul Ma’ariv a arătat că, dacă alegerile s-ar desfășura acum, imediat, partidului lui Netanyahu, Likud ar rămâne cu doar 16 din cele 120 de locuri ale Parlamentului israelian, Knessetul. E adevărat, pe de altă parte, că partidele de extremă dreapta ar crește ușor, nu ar fi aruncate în afara Parlamentului. Rezultatele au creat o adevărată mișcare internă a celor care reflectă asupra a ce trebuie făcut pentru salvarea Likud și transformarea acestuia într-o forță politică frecventabilă și acceptabilă în viitoare coaliții. Iar soluția este schimbarea de curs și de lider. În timp ce personalități ale Likudului gândesc și varianta rămânerii lui Netanyahu, agățarea de putere, dar ruptura în Likud, care să salveze cadrele responsabile și moderate ale acestuia.

Pentru că o temă importantă în discuție este și ambiția(altfel naturală) a premierului Netanyahu de a supraviețui și acestui moment, așa cum nu au făcut-o înaintea sa nici unul dintre premieri care au gestionat asemenea momente catastrofale precum cel din 7 octombrie, exemplu dat cel mai des fiind Golda Meir. Mai mult, această preocupare pentru a rămâne la putere ar putea să devină contraproductivă, izolând Israelul, riscând să anuleze Acordurile Abraham, compromițând negocierile cu Arabia Saudită și îndepărtându-l chiar pe principalul susținător al Israelului, Statele Unite. Ambiția și plasarea propriilor probleme deasupra celor ale statului ar face contraproductivă menținerea la putere a lui Netanyahu în faza imediat următoare războiului.

Desigur, renunțarea la conducerea unui stat e dificilă. Formula de a preîntâmpina adâncirea și mai puternică a crizelor multiple și salvarea partidului și a statului ar reclama un gest de onoare extrem de curajos, dar considerat, totodată, suicidar: demisia. Totuși analiștii utilizează argumente de natură istorică, ce subliniază vocația și memoria guvernării și a personalității lui Netanyahu. Astfel ar rămâne esențiale răspunsurile la două întrebări: dacă Hamas mai reprezintă o amenințare la adresa Israelului după război și dacă au revenit ostaticii acasă. Răspunsul de azi este negativ în cazul ambelor obiective, și aici nici măcat nu vorbim despre obiectivul nerealist al lui Netanyahu de a distruge Hamas în totalitate.

Dacă Guvernul actual eșuează în atingerea țintelor obligatorii care să asigure securitatea statului Israel, Benjamin Netanyahu, căruia i-a plăcut să se auto-intituleze "apărătorul Israelului" și să solicite mandate pe această bază, ar putea intra în istorie drept primul premier care a dus Israelul la o înfrângere într-un război, nu numai drept cel care a permis ca atacul terorist și catastrofa din 7 octombrie să aibă loc.

Desigur, eventuala demisie și schimbare a raportului de forțe nu duce automat la victorie sau garantarea locului în istorie: responsabilitatea premierului Netanyahu pentru atacurile din 7 octombrie și eventuala implicare politică în alterarea capacităților statului Israel de a preveni acest atac ar putea fi miezul dintr-o adevărată judecată a lui Netanyahu. Rolul său în catastrofa din 7 octombrie ar putea să nu mai fie evaluat într-un Knesset controlat de majoritatea sa și cu el la butoane ca premier, ci de pe banca acuzaților, în fața unei comisii independente mandatate de către un parlament ostil și fără să aibă, poate, nici măcar partidul Likud în spate. În orice caz, Netanyahu va trebui să plece.

Războiul fără învingători în Gaza

Între timp, războiul merge mai departe în Gaza. Dar și planurile de pace abundă, ca și reflecțiile despre perspectivele unei înțelegeri reale israeliano-palestiniene. Și aceste reflecții subliniază tot mai pregnant rolul negativ pe care l-a avut politica de subminare a partenerului credibil în Cisiordania, Autoritatea Palestiniană, lipsa de rațiune strategică a scindării palestinienilor între Hamas-ul din Gaza și Al Fatah/OEP dar și etichetarea constantă, deopotrivă, a celor două organizații drept teroriste, deși ultima a recunoscut statul Israel și a semnat un acord de pace cu acesta. Desigur, aici reformarea autorității este obligatorie, ca și un nou suflu mai tânăr la Ramallah.

Abordarea pare cu atât mai discutabilă când vorbim despre perspectivele acestui război fără învingători, în care ambele părți, israeliană și palestiniană din Gaza, au suferit înfrângeri sub diferite forme și cu diverse grade de magnitudine, dar cu costuri enorme, că e vorba despre morți, răniți, distrugere sau subminarea prestigiului, credibilității, forței și acțiunii instituțiilor sau de capacitatea diplomatică. Pentru că direcțiile evidente ale soluției trebuie să asigure deopotrivă independența reală și conducerea civilă a palestinienilor, chiar dacă acest deziderat nu se va reflecta neapărat imediat în soluția celor două state, respectiv a unei entități statale palestiniene cu atribute depline.

Nu știm dacă securitatea va rămâne în sarcina autorităților israeliene interimar(altfel nu e acceptabil pentru Tel Aviv, susține Netanyahu), dar sigur că în Gaza vom avea implicată cea mai largă coaliție posibilă pentru reconstrucție și garanții de securitate pentru ambele părți. Pacea și reconcilierea între israelieni și palestinieni este imposibilă astăzi, dar un modus vivendi fără violență la orizont e fezabil. O perioadă de tranziție chiar și pe această direcție trebuie gândită, cu eventuale atribute de securitate pentru o terță forță externă. În plus, orice analiză va reclama o evaluare corectă și realistă a rolului Iranului în regiune și în cadrul acestui conflict, în sensul determinării pârghiilor sale de deraiere a acordului și eliminării acestora.

Netanyahu trebuie să plece și pentru poziția sa principială asupra acestei probleme, revelată în discursuri publice care au reclamat ulterior, retrageri și pertractări și o discuție telefonică cu Președintele Joe Biden care să sublinieze că nu e vorba de a respinge pe deplin perspectiva existenței statului palestinian. Totuși înregistrările rămân martore, dar și convergența declarațiilor premierului israelian cu alte acțiuni și declarații. Astfel, premierul Netanyahu consideră că “în orice aranjament în viitorul previzibil, Israelul trebuie să aibă controlul securității pe întreg teritoriul la Vest de râul Iordan, iar o Palestină suverană nu este o opțiune, nu poate să se întâmple”. Astfel, “de la râu(Iordan) la mare nu va fi decât un singur stat suveran, Israelul”, mai spunea Netanyahu, parafrazând scandările palestiniene. Și tot el spunea, într-o altă ieșire publică, că este mândru că a prevenit înființarea unui stat palestinian.

Cum și platforma-program a partidului Likud notează faptul că “drepturile poporului evreu asupra pământurilor din Israel sunt eterne și indusputabile, deci Iudeea și Samaria(Gaza și Cisiordania-n.n.) nu vor fi date nici unei administrări externe străine, ci vor rămâne subiectele suveranității israeliene”, retractările din discuția cu președintele SUA au o credibilitate redusă, chiar dacă au fost acceptate pentru evitarea accentuării faliilor dintre cele două capitale. Iar gândirea aceasta poate explica gesturi de tolerare a extinderii coloniilor și apelurile la expulzare “voluntară” a palestinienilor din Gaza pe care membri din cabinetul său, din partide de extremă dreaptă, le-au pronunțat fără nici o sancțiune sau declarație de distanțare din partea Likud-ului condus de Netanyahu.

Planuri de pace: eforturile SUA, UE

Statele Unite susțin din principiu soluția celor două state. Formula finală a acestei co-existențe este discutabilă și negociabilă, desigur. Apoi Statele Unite, prin Secretarul de Stat Antony Blinken - în alte momente direct în conversațiile președintelui Biden - a prezentat premierului Netanyahu o formula post-război a unui plan care, însă, a fost respins de acesta. Acest plan propunea o forță inter-arabă de pace care să supervizeze securitate în Gaza, sub auspiciile unei Autorități Palestiniene revigorate în Cisiordania și care ar prelua responsabilitatea și în fâșie, în fapt pe tor cuprinsul teritoriilor palestiniene. Mai mult, dreptul acesteia de a guverna urmează să fie recunoscut și consacrat internațional.

Statele Unite cred în viitorul stat palestinian funcțional, desfășurat de-a lungul granițelor statului Israel, formula cunoscută drept "soluția celor două state". Pe această bază este creată stabilitatea pe termen lung și orice alternativă este privită și argumentată drept non-viabilă. Dar în acest context al schimburilor de mesaje relative la proiect, Casa Albă a asumat public că SUA și Israelul văd lucrurile diferit. Disuția telefonică Netanyahu-Biden, care a avut loc într-un moment critic pentru relațiile bilaterale, nu a calmat spiritele pe deplin chiar dacă Netanyahu a susținut că declarațiile sale au fost prost interpretate și că ele nu înseamnă că respinge pe deplin existența unui stat palestinian.

Biden și Netanyahu au intrat în detalii și au avut o discuție serioasă, susțin sursele prezentate în mass media, principalul subiect fiind atributele posibile ale unui viitor stat palestinian, în această direcție mișcându-se soluțiile de compromis din dezbaterea celor doi lideri. Astfel, în discuție ar fi varianta unui stat palestinian demilitarizat, cu o forță militară limitată, în orice caz o soluție a celor două state care să conțină garanții de securitate suficiente pentru a fi acceptabilă părții israeliene.

De altfel, în comunicatul final despre convorbire, Casa Albă reamintește că există mai multe tipologii de soluții a celor două state din Orientul Mijlociu. Important este ca soluția finală să permită palestinienilor să se auto-guverneze pe deplin și, pe de altă parte, să nu fie în poziția de a mai putea amenința statul Israel. Este o formulă apropiată de obiectivele proiectului european în 10 puncte, revelat de către Înaltul Reprezentant al UE, Joseph Borrell, pentru o soluție “credibilă și complehensivă” care privește pacea în Fâșia Gaza: înființarea unui stat palestinian, normalizarea relațiilor dintre Israel și lumea arabă și garanții de securitate pe termen lung.

Astfel, potrivit planului european, “palestinienii vor trebui să revitalizeze o formula politică alternativă Hamas, în timp ce israelienii vor trebui să găsească voința politică pentru a se angaja în negocieri politice relevante și aprofundate către soluția celor două state”, mai notează planul. Mai degrabă tezist și aspirațional decât concret și realist, planul vizează totuși o formulă inclusivă de negociere și construcție a legitimității acestui plan, dar și o internaționalizare excesivă - după gustul statului israelian – al cadrului de discutare a soluției de pace.

Un element cheie al foii de parcurs a viitorului plan al Uniunii Europene este crearea unei “Conferințe de Pace pregătitoare” care să implice UE, SUA, Egiptul, Iordania, Arabia Saudită, Liga Arabă și Națiunile Unite. Conferința de pace ar dura un an și ar urma să creeze cadrul pentru viitorul Plan de Pace, pe baza reacțiilor părților implicate, a rezoluțiilor ONU, a concluziilor Consiliului European și a precedentelor eforturi de mediare. Dacă preia prea mult de la situații și idei preexistente, fapt ce ar putea fi un minus pentru un plan care ar trebui să facă schimbarea de direcție în regiune, totuși planul European are avantajul de a lăsa detaliile unei formule de pace pe seama negocierii bilaterale între părți. Planul prezentat părților aflate în conflict va fi baza principală pentru negocierile bilaterale, care vor stabili formula textului final.