A curs multă cerneală pentru a descrie războiul hibrid și războiul informațional, care poate ființa separat sau ca parte a unei operațiuni hibride. La fel ca și lawfare, războiul legal, specularea legii sau a hiatusurilor din reglementări cu același scop, de a crea avantaje nepermise. Însă mai puțin studiat este modul de funcționare și reacție în societățile democratice, în care fondul coerenței și a succesului contracarării unei asemenea operațiuni ține de capacitatea de a pune în același timp la masă și de a uni eforturile statului cu instituțiile sale, ale societății - că e vorba despre organizații neguvernamentale, sindicate, companii - și pe cetățeni. O adevărată conjuncție nu poate fi realizată atât timp cât nu există o încredere în lideri, ceea ce presupune legitimitate, credibilitate, dar mai ales calitatea profesională a acestora nu doar de oameni politici, ci de oameni de stat.

Conjecturi despre război informațional: de ce este acesta periculos pentru societate

Internetul fără limite și frontiere a creat o realitate prin care oricine, oricând îi poate contacta pe toți utilizatorii unei rețele sociale dintr-un areal geografic sau membri ai unui grup de interese vizat. Iar social media a creat două conjecturi – afirmații despre care nu se poate demonstra că sunt adevărate sau false, dar care s-au verificat în fiecare caz particular până acum: mai întâi, orice minciună are un public - oricât de gogonată ar fi minciuna, oricât de neverosimilă, există o parte a publicului care crede în ea, ținând în special de educație, de experiență și de preocupări de informare în domeniul în care este emisă minciuna; în al doilea rând, oricine, oricât de pregătit, poate cădea pradă dezinformării și, mai mult, să multiplice, cu propria credibilitate, falsuri, propagând dezinformarea - asta pentru că nimeni, niciodată nu va putea să se informeze, să caute în timp rapid informații despre fiecare lucru despre care citește sau află de undeva.

Pe această bază se dezvoltă și războiul informațional. Mai mult, în cazul doctrinei Gherasimov (după numele încă șefului Apărării al Federației Ruse), e vorba despre un aspect intenționat, acela de a ținti cu instrumente potrivite și a valorifica fiecare principiu și valoare democratică, știut fiind că acestea vor fi apărate în lumea Occidentală. Gherasimov le-a considerat vulnerabilități pe toate și a cerut construirea unor instrumente pentru fiecare, pentru a obține avantaje. Așa s-a dezvoltat războiul informațional rus, pe baza valorificării libertății cuvântului și a liberei circulații a ideilor în statele democratice. Un rol nu puțin important l-au jucat și regulile de finanțare ale social media prin afișarea publicității la deschiderea paginilor, o formulă care avantajează conținuturile tăioase, dure, radicale, șocante, care se multiplică viral și vând publicitate, în timp ce sunt dezavantajate conținuturile mai lungi și așezate, analizele serioase, abordările dilematice, mesajele cu nuanțe. Cel care-și pune întrebări, descoase protagoniști și cercetează minuțios realitatea în analiză nu este favorizat în nici o rețea.

Trebuie spus că lumea a perceput deja avertismentele privind războiul informațional. În mare măsură, s-a adaptat, a învățat. La nivelul cetățeanului mediu, intruziunile și dezinformările trebuie să fie astăzi mult mai elaborate și mai penetrante pentru a da rezultate, iar acest lucru aduce costuri mult mai mari pentru a acoperi sursa și a nu genera suspiciuni de fake news, de făcătură artificială. Însă aceste instrumente s-au sofisticat: există deja 6 generații de război informațional - primele trei cu ținte la nivelul grupurilor, următoarele trei la nivel țintit, individual.

Ultimele două niveluri se referă la cogniție – valori, principii, elemente de substanță ale omului care sunt atacate și puse în dubiu. Generația a cincea vizează alterarea percepției unui individ până acolo încât nu mai crede informația directă, pe care o primește de la propriile simțuri. Generația a șasea este cea mai periculoasă și se referă la “spargerea” mecanismelor logice și de gândire ale minții unui om - haking the minds. Putin a ordonat serviciilor sale, în ianuarie 2022, să o obțină o armă de această factură, iar gânditorul Yuval Harari consideră că ar fi deja un instrumentar activ, operațional deja. Nu există însă probe sau date că un asemenea instrument, o asemenea armă a războiului informațional, ar exista.

Leadership și credibilitate: referențialele societății umane

Societățile umane sunt eterogene și construite pe baze diverse, în funcție de istorie, cultură, religie, sisteme de valori, înclinația spre valorificarea comportamentelor verticale și aprecierii caracterelor și a sancționării superficialilor sau, din contra, spre preamărirea șmecherului, venalului și a descurcărețului, nicidecum a profesionalismului sau a muncii cinstite. Dar, pentru fiecare caz în parte, definitorie este conducerea societății, mecanismul de alegere a liderului, calitatea sa, legitimitatea, credibilitatea și stabilitatea acestuia. Și, cum trăim în democrații evoluate și, în orice caz, un lider nu e o garanție, nici un păcat absolut, de fapt zona de unde provine liderul, elita, este cea care definește referențialul.

Nu este vorba despre reziliența societală. Aici intervin nenumărate alte elemente, de la educație la abilități dezvoltate, de la spiritul critic și chestionarea a ceea ce circulă sau spun autoritățile, la respectarea muncii și a ierarhiilor profesionale, raportarea la elite, meritocrație, îmbrățișarea integrității ca regulă absolută și sancționarea corupției. Deci elitele credibile sunt cele validate profesional, credibile moral și verticale din punct de vedere etic. Însă cum conducerile sunt asigurate de politicieni, în mod natural - conducerile administrative și politice, desigur - această exigență pe care o au societățile față de elite se răsfrânge și asupra exigențelor față de politicieni. Și aici se dezvoltă păcatele originare: nu toți membrii elitei își doresc să intre în hora politică, nu toți sunt dotați natural pentru a culege voturi, mai mult, persistă tarele generale ale conducerilor de partid care au tendința de a crea familii închise și de a impune disciplina de partid membrilor de toate nivelurile, de unde fie repulsia elitei de a se alătura structurilor formale democratice, fie respingerea funciară a structurilor politice în a coopta și susține, favoriza elitele naturale ale societății, care ar putea avea ulterior pretenții și chiar lua locurile conducătorilor vremelnici ai structurilor politice.

Dacă pe linia leadershipului știm cam ce așteaptă și sancționează societatea, un alt spațiu de dezbatere este cel al ideologiilor de partid, dar și cel al instrumentelor pentru a atrage voturi. Extremismul și populismul (de stânga și de dreapta deopotrivă) au o atractivitate deosebită și stârnesc atenția la nivelul unor categorii inferioare ale societății, zone nu rareori numeroase pe care asemenea idei propagate au forța de a le aduce la vot. Aceste zone nu au incidențe cu elitele reale ale unei societăți: în cazul extremismului, aderența este respinsă însăși de aberațiile din ideile promovate, de lipsa de logică și echilibru care să creeze spații inclusive. În cazul populismului, elita e ținta, e cea contestată de pe pozițiile “reprezentanților reali ai poporului”, în fapt o formă de înlocuire a leadership-ului cu followship-ul: nu mai contează proiectul, ideea, oferta, ci doar ceea ce vrea mulțimea, gloata. Or, aici, contează cel mai mic numitor comun, zona cea mai de jos care dă nota unei asemenea abordări populiste. Rezultatul e dezastruos, pentru dezvoltare, creștere sau aspirații ale unei societăți.

De partea cealaltă, vorbim despre o falsă bătălie progresism contra conservatorism și tendința de a eticheta sau exclude din spațiul acceptabil pe reprezentanții celeilalte părți. Or, soluția aici este exact acceptarea tuturor modurilor de viață, toleranța față de ceilalți, libertatea până la limitele afectării libertății celuilalt și eliminarea ideilor care merg spre extremele de ambele feluri: e la fel de pernicios (și reprobabil) să iei în râs pe cineva care are o viață spirituală proprie, este credincios și merge la biserică, precum să etichetezi un spirit mai liber și o viață mai puțin convențională. Însă și aici ambele extreme trebuie excluse, cu precădere pe cei care sunt intoleranți și și-ar dori ca toți sau o majoritate să fie ca ei sau să-i excludă pe toți cei care nu le seamănă din societate.

De aici și miezul rezilienței și rezistenței credibile în fața extremelor: expunerea, analizarea, apoi eliminarea și sancționarea lor, împingerea în zonele marginale ale realității politice. Cei care se joacă cu extremele riscă să fie atrași în zone extrem de complicate. Ne-o arată istoria celui de-al doilea Război Mondial, Holocaustul, ne-o arată, totodată, majoritățile formate cu alăturarea la extreme precum cea din Israelul de astăzi (există contra-exemplele Tsipras în Grecia, dar doar după eliminarea lui Varoufakis și grupării sale din Syriza, sau Georgia Meloni și Fratelli d’Italia). Tocmai de aceea, alegerile nu sunt o joacă. Și trebuie tratate cu deplină responsabilitate. Participarea nu este o obligație, dar exercițiul electoral nu este nici o glumă. Ne-o arată astăzi amenințarea extremismului anti-european și eurosceptic la viitoarele alegeri pentru Parlamentul European.

Acțiuni coerente în fața amenințărilor hibride: stat, societate, cetățean

Războiul hibrid, de la combaterea terorismului, reacția în urgențele civile și până la războiul informațional, a arătat că eficiența și prevenirea efectelor nocive nu sunt posibile decât prin cooperarea între stat/instituții, societate și cetățean. Combaterea războiului informațional se face dificil, de unde și problemele majore în a stopa insinuarea și ingerința în alegeri, distorsionarea opțiunilor liber exprimate și consimțite de către alegători. Subiectul trebuie tratat deopotrivă cu responsabilitate și realism, Lumea și valorile noastre sunt mizele acestui comportament care reclamă contribuția tuturor.

Departamentul de Stat american a lansat recent o strategie generală aplicabilă în SUA (dar lesne de împrumutat peste tot în lume) legată de combaterea războiului informațional și a ingerinței în alegeri. Atât de importantă este această sarcină pentru ca regulile democrației să nu fie utilizate de autocrați împotriva societăților pe care le detestă mai mult pentru că presupun respectarea drepturilor omului și decizia legitimă prin vot real, competitiv, corect și liber. Tot astfel cum Suedia a reușit să identifice soluția pentru a delimita pe linia fină care separă libertatea cuvântului de fals și făcătură informațională prin înființarea Agenției de Apărare Psihologică, cu termeni de referință extrem de stricți și exacți. Nu mai este timp de jocul cu mănuși, de ignorarea agresiunii informaționale la care suntem expuși cu toții, ci este momentul pentru a lua taurul de coarne și a ne construi propriile arme de apărare în acest război informațional.

În România, s-au făcut pași pentru crearea instrumentelor. Și cred că putem spune că suma de emisiuni, acțiuni ale media și ale organizațiilor neguvernamentale au reușit să transmită în aproape toate cotloanele țării perspectiva și ideea existenței fake news și a falsurilor cu care este înțesat spațiul public și este captată atenția cetățenilor în fiecare moment. Desigur, asta nu ține loc de reacție în războiul informațional mult mai sofisticat de astăzi. Dar cunoașterea despre existența acestor lucruri stârnește curiozitate, apoi nevoia de a aprofunda, de a nu cădea pradă acestor instrumente.

La capitolul instrumentelor existente astăzi, sunt cele din spațiul de securitate care revin instituțiilor specializate în această sferă a informațiilor. Și ele își fac bine treaba, oricât de dificil ar fi de anticipat un atac informațional din fașă, până să nu explodeze și să nu se amplifice încât să fie greu de stopat. Apoi există Consiliul Național al Audiovizualului, greu încercat și copleșit de numărul de sarcini ce-i revin, mai ales în an electoral. Și dacă audiovizualul clasic nu era îndeajuns, acolo s-a plasat responsabilitatea și pentru cazurile din zona digitală video și audio. Ajută aici și platformele private, cu propriile responsabilități și angajamente europene, dar unde automatizarea poate da naștere la efecte secundare negative.

Problemele rămân la nivelul asociațiilor profesionale din media, societatea civilă și zona academică, ce ar trebui să realizeze Consiliul tripartit pentru a califica și sancționa zona producerii și difuzării, respectiv a perpetuării fake news. Desigur, ar fi doar o emblemă profesională și mai degrabă morală, dar o bază pentru acțiuni concrete și sancționatorii ulterioare, la nivelul autorităților. Un asemenea consiliu nu a putut fi realizat, mai ales că presupune absența din prim plan a oricărei urme de implicare politică sau guvernamentală, a oricărei autorități sau resurse financiare guvernamentale, pentru a-i menține credibilitatea. Asta ne revine de acoperit, și cât mai repede. Și, desigur, este critic și activismul și reacțiile cetățenilor la fake news, sesizările lor și tratarea cu seriozitate și celeritate a celor sesizate. Așa ne putem apăra și putem contracara astăzi războiul informațional care ne vizează în fiecare secundă pe fiecare dintre noi.