Mama i-a lăsat o căldare cu apă de la fântână în grajd și în troacă un braț de coceni și hlujeni pentru perioada cât vor lipsi. Dar asta le-a fost și fatal. Între timp, în mahalaua lor de la marginea Avdiivkăi au dat buzna soldații ruși , tăindu-le drumul către ai lor. Un pâlc de soldați ruși venea prin fundul grădinii și ele s-au furișat iute în casă, bucuroase că nu le-au văzut. Ușa n-au încuiat-o, pentru a nu pierde timpul cu fleacuri. Fiecare secundă era extrem de prețioasă, pentru  a rămâne în viață. Important era ca soldații să nu le prindă în casă. Rușii năvăliseră deja pe poartă și împușcau în aer. Invadaseră curtea și se apropiau de ușă. Norocul lor era că obloanele erau trase. S-au cățărat pe scară în pod și scara au ridicat-o după ele, trăgând capacul sub picioarele lor. Rușii făceau prea mult zgomot ca să le mai audă și zgomotul lor. Urlau, împușcau, râdeau, izbeau cu picioarele în câini. Un soldat îl lovi cu pumnii, pe unul dintre caii lor, direct în frunte. Ele vedeau asta prin crăpăturile din acoperiș. Apoi au dat iama în casă, căutând de mâncare.

Au târât oala de pe plită pe masă și tot ce-au găsit în frigider și în beci.  Nu-i vedeau ce fac, dar au înțeles asta după zgomotele de satisfacție și de triumf pe care le scoteau. Hăpăiau, leorpăiau, râgâiau, clefăiau. Prin crăpăturile din acoperiș au văzut câțiva soldați târând o putină cu brânză. Au tăiat un porc și l-au pârlit în curte. Vestea că la ei se găsea de mâncare s-a răspândit și prin toată mahalaua, noi și noi soldați deschideau poarta și veneau la ei. Mama știa că sfârșitul lor va veni atunci când ei se vor ghiftui sau nu vor mai găsi ce să mai bage în ei. De asta, trebuiau să acționeze rapid. Mama a scos dintr-un cufăr  un drapel ucrainean și l-a arborat pe acoperișul casei.

Casa lor se înălța pe cel mai înalt deal din împrejurimi și steagul acela putea fi văzut din orice colț al cartierului lor. La momentul când mama a arborat steagul, toți soldații ruși chefuiau în casă, cântând cântece banditești rusești. Niciunul dintre ei nici măcar cu spatele nu bănuia că deasupra casei în care ei se simțeau atât de bine fâlfâia un stindard ucrainean.

Comenduirea și comandamentul unității se încartiruise în vale, în casa primarului și al directorului poștei.  Primul a văzut drapelul ucrainean un aghiotant al comandantului. El l-a și anunțat pe comandant, care și-a lipit binoclul la ochi și a văzut că pe una dintre casele de pe pantă, chiar de la marginea pădurii se înălța un steag ucrainean. Primul gând care i-a trecut prin minte e că ucrainenii au recucerit casa din vârful dealului și au ordonat imediat bombardarea și luarea ei cu asalt. Au fixat toate tunurile pe casa aia.

Primul proiectil a căzut peste mașina din care locotenentul Svirepev și tovarășii săi, încă nu reușiseră să se dea jos.  Auzind explozia, soldații ruși din casă au crezut că sunt atacați de ucraineni și au deschis focul haotic, neștiind bine în cine trag. În timpul ăsta, mama și cele trei fetițe ale ei au coborât pe scară în grădină și au fugit în pădure, târând și vaca din grajd după ele.

După primul obuz a urmat o ploaie de obuze, apoi casa aia a fost încercuită de o unitate de parașutiști a armatei ruse și a fost luată cu asalt.

Toți credeau că luptă cu ucrainenii. De aia, din casa aia de pe vârful dealului nu a ieșit viu niciun soldat rus. Toți au pierit sub gloanțele tovarășilor lor. Pierderi au suferit și cei care-i atacau, dar bătălia nu s-a încheiat decât atunci când casa aia a fost rasă de pe fața pământului.

Nu a supraviețuit nimeni.

Mama  și cele trei fiice li s-au alăturat vecinilor lor și soldaților ucraineni, care s-au refugiat în satul vecin.

De sub dărâmături, soldații ruși au scos o putină de brânză. S-au adunat în jurul ei și au mâncat-o până la fund. Mândri că n-au lăsat în viață nici măcar un singur ucrainean.