Până și în Varșovia pe cineva îl  deranja că eu mi-am pus în piept două bentițe vopsite în culorile steagului Ucrainei. Se proțăpi în fața scaunului pe care așteptam, într-o sală minusculă din aeroportul uriaș din Varșovia, ca să se deschidă poarta spre Chișinău și să înceapă îmbarcarea, chiorându-se la mine iritat și nemulțumit.

Se opri la trei pași de scaunul meu și se uita acru și revoltat când la panglicile  agățate cu un bold de reverul gecii mele, când la mine, sugerându-mi parcă să mi le scot din piept. Asta mă șocase. Nu credeam că e posibil să întâlnesc oameni de felul ăsta și în Varșovia. La Chișinău, da, nu m-aș fi mirat, dar în Varșovia? Pe de altă parte, aeroportul din Varșovia nu era totuna cu Varșovia, cu atât mai mult colțul ăla de aeroport, unde așteptam cuminte pe scaun ca să trecem de ultimul punct de control, înainte de-a urca în avion. În colțul ăla de aeroport se aflau doar oameni care plecau la Chișinău. Așa că, nu aș greși prea mult dacă aș spune că, acel colț de aeroport era deja Republica Moldova în miniatură. Pășind în acea zonă, ieșeai din Varșovia, ba chiar și din Polonia, și te aflai deja într-o anticameră a Chișinăului. Cu toate astea, consternarea mea nu era mai mică, pentru că individul ăla voia să-mi demonstreze prin tot ce făcea că-l deranja că eu purtam un steag ucrainean în piept și, în felul ăsta, îmi arătam simpatiile pentru poporul ucrainean. Lui nu-i convenea asta și se plimba cu spatele la mulțimea care aștepta să înceapă îmbarcarea și cu fața- bosumflată- la mine. Perimetrul prin care se învârtea în jurul meu era foarte mic. Dădea roată scaunului meu și fiorii mă năpădeau nu când apărea în fața mea, ci când dispărea în spatele meu. Secundele alea cât se afla în spatele meu mi se păreau veșnice. Îmi înghețau mâinile și picioarele. Bănuiam că se oprea și îmi scormonea ceafa cu ochii. Aveam impresia că-i simt respirația în ceafă. Mă simțeam mai ușurat când revenea în lumină. Atunci chiar puteam să-l înfrunt. Îl priveam și eu fix în ochi, așa cum mă privea și el, fără să-mi cobor privirile în jos. Schimbul nostru de priviri era asemănător unui duel pe un ring de box. Tipul nu făcea decât să meargă de jur împrejurul meu, vrând să mă intimideze. Când reapărea din întuneric, mă măsura din ochi, înfruntându-mă și parcă întrebându-mă de ce încă nu mi-am dat jos din piept bentițele alea ucrainene. Războiul ăsta nu te privește pe tine, voia să-mi spună. Războiul ăsta e doar strict afacerea noastră și voi nu aveți de ce să vă băgați nasul în borșul nostru.

Îl ignoram cu obstinație.

Ceea ce mă ajuta să-mi păstrez calmul era conștiința faptului că mă aflam într-un aeroport dintr-o țară europeană și nu într-un aeroport din Moscova sau din Rostov pe Don.  Acolo nu știu dacă aș fi avut curaj să ies în oraș cu bentițe ucrainene prinse de haină, iar aici eram sigur că el nu ar fi avut curajul să mi le smulgă din piept, cu toate că anume asta își dorea și sunt ferm convins că asta ar fi făcut dacă nu ar fi fost oameni în jur și, mai ales, camere de filmat. Nu putea să nu fie conștient că, dacă ar fi făcut asta, gestul lui nu l-ar fi putut duce decât în incinta unei secții de poliție, iar asta ar fi însemnat pierderea avionului, pierderea unei groaze de bani și nenumărate zile de arest.

Se plimba din ce în ce mai furios în jurul meu, dar nu îndrăznea să se apropie de mine, neștiind, probabil, cum voi reacționa eu. Pur și simplu umbla încolo și încoace prin sală săgetându-mă cu niște căutături otrăvite și mustind de ură. Dacă am fi fost la Moscova sau la Rostov pe Don, cu siguranță că m-ar fi călcat pe cap. M-ar fi împușcat chiar el, în locul milițienilor sau soldaților ruși. Nici nu mă îndoiesc că la Moscova sau la Rostov pe Don ar fi putut purta pistolul cu el.  Aici nu a putut să vină cu el, pentru că, din fericire pentru mine, nu eram nici la Moscova și nici la Rostov pe Don, ci la Varșovia.

Începu îmbarcarea și abia atunci tipul și-a amintit că are soție și a mers la ea. Femeia- o adevărată frumusețe- avansa spre punctul de control, cu ochii în telefonul ei mobil. În tot răstimpul ăsta, ea s-a jucat într-un joc cu biluțe. Poate, nici n-a văzut ce-a făcut soțul ei. Veneam în urma lor. El din când în când își răsucea gâtul spre mine și-și descărca toată ura din sufletul lui asupra mea. Mirarea mea era că se putea purta în felul ăsta pe un aeroport dintr-o țară europeană. M-am întrebat unde au fost: în Slovacia sau în Ungaria și la cine?  Soția lui mergea cu ochii în telefon și nu o interesa ce face soțul ei. M-am gândit că un om ca el ar fi putut să meargă și la război, poate, în Crimeea, dar poate și în Donbass, ucigând ucraineni nevinovați. Ceea ce mă mira e că se purta complet nesăbuit, se uita chiorâș și la oamenii din fața sa care se indignau că rușii au distrus un bloc de locuințe din Odessa. Nu știu ce-l oprea ca să nu se pună în gură cu ei. Uitase de mine și asculta ce vorbeau acei oameni, ceea ce înseamnă că înțelegea sau știa româna. Totuși cu soția sa vorbea rusește. A întrebat-o nu știu ce, dar ea nu i-a răspuns, interesată să distrugă un nou rând de biluțe și să avanseze la următorul nivel. I-am lăsat pe mai mulți oameni să mă depășească pentru a crește distanța dintre noi. Ceea ce mă îngrozea cel mai tare era faptul că tipul ăsta mergea la Chișinău. Mă gândeam cu înfrigurare cu ce scop și cine oare o fi cu adevărat individul ăsta din fața mea și de ce nu-și ascunde de nimeni simpatiile sale imperialiste. Mi-aș fi dorit ca polițiștii de frontieră să-l întoarcă din drum și să nu zboare împreună cu noi. Nu știu de ce eram sigur că Liudocica sa nu o să vrea să rămână cu el, dacă polițiștii nu o să-i permită să urce în avion. În fața polițiștilor de frontieră el însă s-a purtat foarte civilizat și ei l-au lăsat să treacă prin poarta prin care treceau toți călătorii care mergeau la Chișinău.

Peste trei zile l-am întâlnit la Chișinău mergând singur pe o stradă pustie. Era cu un braț rupt, cu ochii vineți, fără doi dinți în gură și cu fața tumefiată.