Recentele diatribe de la Moscova la adresa Republicii Moldova, și chiar absența Republicii Moldova din discursul lui Putin despre Starea Națiunii, din 29 februarie, adăugat peste vizita bașcanului Evghenia Guțul la Moscova subliniază multiplele dileme ale dependenței, prizonierului și a securității din regiunea Republicii Moldova. Pe de altă parte, ele subliniază și justețea alegerilor Chișinăului de a tăia Nodul Gordian, de a rupe legăturile maligne cu Rusia și de a alege să supună votului referendumului de integrare europeană, referendum organizat concomitent cu alegerile prezidențiale din noiembrie.

Trei dileme cruciale pentru Republica Moldova. Rolul Ucrainei

Trei dileme clasice animă viața și evoluția Republicii Moldova independente. Prima este dilema dependențelor, tendința de a considera încă din anii 90 independența ca insuficientă și nevoia de a te integra pentru a supraviețui, odată ce recunoșterea oficială a unui stat cu viața de 32 de ani nu e suficientă pentru a garanta și viabilitatea economică, securitară și culturală. Apoi dilema prizonierului, acolo unde Republica Moldova dăinuie cu două sau mai multe identități concomitent și unde a discerne asupra viitorului presupune o ruptură cu cealaltă componentă a societății, educată în perioada sovietică sau parte a colonizatorilor ruși, care refuză integrarea naturală în societate, cu protecția drepturilor omului și reclamă Tătucul de la Moscova care să-i conserve privilegiile de a conduce societatea care are altă majoritate, identitate și conștiință democratică.

În al treilea rând, avem o dilemă a securității, care a generat atât de multe tangaje între Est și Vest în ultimii 32 de ani și care presupune ca opțiunea propriei populații să fie liber exprimată și dependentă strict de dorința de a alege soluția de securitate și de prosperitate pe care și-o dorește. Doar ruptura și orientarea strategică a Kievului, începând cu 2014, ulterior războiul de agresiune pe scară largă al Rusiei în Ucraina și rezistența Kievului la linia de demarcație, la distanță de frontierele sale vestice, au determinat renașterea conștiinței și preluarea viitorului în propriile mâini la Chișinău, susținerea efortului ucrainean și dorința de a tranșa definitiv orientarea strategică – stabilită prin votul Parlamentului în 2005, prin Declarația privind integrarea europeană, votată cu 100 voturi pentru din 101, în timpul lui Voronin, și declarația/legea ărvind autonomia nistreană în cadrul statului Republica Moldova, votată cu o majoritate constituțională, și care presupune regulile statului integrat Republica Moldova.

Republica Moldova este supusă dintotdeauna celor trei dileme suprapuse, care o sfâșie din perioada sovietică și a renașterii naționale. Toate au la bază, totuși, dilema identității divizate, niciodată tranșate definitiv. Aici problema orientării strategice a dăinuit, între Vest și Est, Rusia și Occident, după depășirea problematicii secundare a diviziunii de tip sovietic a etnonimului român-moldovean (nesoluționată complet, dar tranșată constituțional la nivelul denumirii limbii) și a eradicării moldovenismului artificial sovietic de sorginte stalinistă. Și la componenta securitară, formula acordurilor bilaterale sau alianțelor încă are nevoie de referendumul validării orientării strategice și a unei majorități europene în viitorul Parlament, pentru a putea fi tranșată definitiv.

Transnistria și dilema prizonierului, a securității și a dependențelor

Și Transnistria are propriile dileme, pe același calapod. Și aici, dilema prizonierului se traduce în izolarea regiunii parte a Republicii Moldova între două state recunoscute oficial, unuia căruia îi aparține legal, dar și nostalgiei de a se uita către un stat terț, Rusia, ca metropolă salutară, și la un trecut sovietic pe care îl regretă, încă, majoritatea de aici. Dar lucrurile au evoluat pragmatic, oamenii și-au redobândit cetățenia Republicii Moldova, pe lângă multe altele, e adevărat, companiile s-au înregistrat legal la Chișinău și beneficiază de avantajele date de statutul de stat asociat și acum candidat la aderarea la Uniunea Europeană. Iar autoritățile trebuie să urmeze drumul cetățenilor și economiei.

Dilema prizonierului se referă, în continuare, la cele două identități neclarificate la Tiraspol, una pro-rusă, alta independentistă, care coexistă și se contrazic deopotrivă. Combinat cu celelalte două dileme, a dependențelor și a securității, Transnistria știe că nu poate fi apărată de Rusia cât timp există Ucraina și un război care nu aduce Rusia la fruntariile sale, pentru a o înghiți. Știe, de semenea, că nu va fi atacată sau ocupată de Chișinău, dar că are tot interesul să se integreze în statul de care aparține, pentru că singură nu poate exista, chiar dacă mai cere sprijin diplomatic sau economic la Moscova. Că orice mișcare agresivă sau neprietenoasă în raport cu Kievul o va costa scump, fiind lesne de interpretat de către o administrație ucraineană în război drept o provocare.

Nu în ultimul rând, viața i-a arătat că dependențele sunt clare în privința comerțului, economiei și a perspectivelor de a supraviețui, respectiv doar integrată în Republica Moldova și în relații perfecte cu România și Uniunea Europeană. Pe de altă parte, la Tiraspol se vede la fel de clar faptul că o componentă de contrabandă, de ilegalitate flagrantă și fonduri ilicite, de manevrare a produselor accizabile precum țigări și alcool nu pot rămâne surse de venituri, odată ce afectează economia principalilor parteneri comerciali, Republica Moldova sub controlul autorităților legitime care pierde la nivelul bugetului, alături de România și UE care nu mai pot tolera o asemenea sursă ilicită de finanțare.

Cât despre ședința deputaților de diferite ranguri, oricât de formală și superficială ar fi aceasta, a oferit Moscovei un instrument de intervenție informațional și, poate, pe viitor, de ingerință directă în afacerile Chișinăului. Un gest complet neprietenos, care riscă să aibă, în timp, repercusiuni grave chiar pentru cetățenii regiunii, dacă vreodată va fi teren de contrare militară între Occident și Rusia sau spațiu de provocări în spatele Ucrainei.

Găgăuzia și dilema identității nedefinite

Autonomia găgăuză are și mai multe probleme legate de dilemele prizonierului, securității și a dependențelor tocmai pentru că dilema identitară de bază este cea mai problematică. Deși reclamă o identitate turcofonă, dar creștină, se revendică de la dependențe la Moscova și fostul imperiu, cu un coridor important desfășurat către Tiraspol. Simpla implicare a lui Ilan Șor în zonă și drumul bașcanului la Moscova sunt ilustrări a acestei confuzii, deși legitimitatea autonomiei este legată în mai mare măsură de drumuri și convergențe cu Ankara, Turcia și cu inoritățile tătare din crimeea și turco-tătare din România.

Această confuzie este dublată de problematica dependenței complete de finanțările de la Chișinău, din România și UE, din Occident. Pe o asemenea formulă de supraviețuire, orice opțiune contrară integrării europene este, pe de o parte suicidară. Pe de altă parte, dependența auto-impusă și cultivată, inclusiv pe linii istorice, la Moscova este drumul invariabil spre disoluția identitară și a autonomiei în sine, odată ce nu mai are rostul de a apăra ceva sau pe cineva, etnia găgăuză turcofonă.

Nici aici, la Comrat, dilema securității nu are soluție, odată ce statul aparținător, Republica Moldova, își crește capacitatea administrativă și seriozitatea instituțională, iar Rusia, statul dorit de unii din conducere drept aparținător, este la distanță și inaccesibil. Una este să ceri, în continuare bani, alta să speri într-un viitor care să implice fosta metropolă sovietică. Pentru că, vrem sau nu vrem, atât la Tiraspol, cât și la Comrat, persistă nostalgiile sovietice și sindromul post-imperial al elitelor alogene, impuse în conducerea structurilor statale ale Republicii Moldova și a republicilor unionale neruse încă din perioada stalinistă.

Dar vremurile respective cu greu se mai pot întoarce, iar recucerirea teritoriului Uniunii Sovietice cu arma în mână, de către Rusia lui Putin, este un vis cu șanse infime de a se întâmpla într-un viitor previzibil. De aici și nevoia de a valida viabilitatea opțiunii pro-europene și pro-occidentale a Republicii Moldova și organizarea referendumului pro-european la Chișinău. Un gest clar, de tranșare a unei realități care să consacre definitiv orientarea strategică, după ce votul copleșitor din 24 martie 2005 nu a putut să aibă consecințe constituționale sau legale împotriva reîntoarcerii pe călcîie a lui Voronin spre Rusia, în 2007, sau a lui Dodon în aceeași direcție, în 2016.

Un referendum consacră orientarea strategică și, cu sau fără mențiunea în Constituție a acestei componente, orice guvern format la Chișinău va trebui să țină cont de opțiunea majoritară, calificată, exprimată de cetățenii Republicii Moldova. Desigur, introducerea în Constituție a acestei prevederi întărește și mai mult starea de fapt și marchează, pentru toată lumea, opțiunea de dezvoltare a Republicii Moldova. Aceasta consacră un mesaj solid către partenerii europeni și occidentali, către investitori, dar și față de propriul public și a regiunilor separatiste, opțiunea nemaiputând fi contestată în vreun fel. Un gest care merită o campanie totală de susținere generală, la toamnă.