Liudocica era singură la masa aia de lângă fereastră, iar eu eram singur de un an de zile. Silviu, nepotul poetului Emilian Bucov, m-a adus în barul ăsta. Acolo, mi-a spus pe Ștefan cel Mare, înainte de a o cârni la deal, o să putem agăța câte fete o să vrem. La doi pași de barul ăla de pe Mateevici, pe Silviu l-a zbârnâit nevastă-sa, care urla în telefon că s-a răsturnat de pe scaun și și-a rupt mâna, iar el dracu știe pe unde umblă. Vin cu salvarea acasă, a potolit-o Silviu, și a țârâit la Spitalul de Urgențe unui medic cunoscut, iar eu am rămas cu el până a urcat în ambulanță, eu, care de un an de zile eram singur.

Liudocica era singura femeie din bar, singură, la masa de lângă geam în care i se scurgea imaginea ei vaporoasă, iar eu eram singurul client încremenit în mijlocul barului în fața a trei mese libere, dintre care două se aflau alături de ea. Am ales-o pe a treia, pe cea la care stătea ea. Fata cu părul roșcat. Totuși, nu m-am așezat fără permisiunea ei, ci mai întâi am întrebat-o dacă îmi îngăduie să fac lucrul ăsta. Preț de câteva clipe, m-a privit foarte atent, după care m-a invitat să iau loc pe scaunul de vizavi. M-am așezat acolo unde mi-a arătat ea.

Bea vin. Aproape că își terminase sticla și am mai comandat eu una, servind-o și pe ea. Am ciocnit. Româna o vorbea foarte prost și am trecut la rusă, doar pentru a o putea cuceri. După ce m-a lăsat Roxana în urmă cu un an,  nu a fost o zi în care să nu fiu singur. Speram că măcar în noaptea asta să mi se îndeplinească visul pe care-l cloceam cu atâta patimă în mine de douăsprezece luni de zile: ca să mă culc cu o femeie. De asta, pentru a mi-l realiza, eram gata să stau chiar și în cap. Am observat că avea o carte deschisă lângă paharul ei de vin. Deci citea. Înainte să apar eu, ea citea. Bea vin și citea. Am observat cum se chema și romanul și cine l-a scris. Ludmila Ulițkaia- VAȘ ISKRENII ȘURIK. Îl citisem și eu și îmi plăcuse foarte mult. I-am povestit pasaje întregi, lăsând-o cu gura căscată. La orice se așteptase, numai nu să întâlnească printre bețivii din barul ăla vreun tip care s-o fi citit pe Ulițkaia. Cred că cu asta am dat-o gata. Am văzut cum i s-au umezit ochii și am înțeles care e punctul ei slab: literatura rusă și am hotărât să plusez pe asta și am început să-i povestesc tot ce știam și citisem eu din literatura rusă, provocându-i o uimire nețărmurită. De unde eu, un român verde, puteam să cunosc atât de bine literatura rusă. Ei i se părea asta neverosimil, nebănuind nici cu spatele care erau scopurile mele.

Când i-am spus că am citit „Casa Pușkin” de Andrei Bitov, m-a apucat de mână și m-a privit înduioșată. Eu îi vorbeam despre „Casa Pușkin” (reconstituind scene din roman și caracterizând personaje) tot mai înflăcărat și mai înflăcărat, atât de înflăcărat încât ea uită să-și mai retragă mâna pe de mâna mea. Când i-am povestit că am citit și „Rezervația Pușkin” al lui Serghei Dovlatov, mi-a apucat și cealaltă mână, uitându-se la mine cu niște ochi de căprioară. Am profitat de ocazie și mi-am tras scaunul lângă ea, îmbrățișând-o. Nu s-a opus. Ba chiar și-a culcat capul pe umărul meu, așa cum fac doar îndrăgostiții adevărați și așa cum făcea și Roxana pe vremuri, înainte de a-mi da pașaportul.

Beam vin și povesteam aproape că într-un glas despre „Doctor Jivago” sau despre „ Maestru și Margareta”.  Și-a lăsat paharul pe masă și m-a sărutat când i-am spus că am citit și celebra piesă a lui Mihail Bulgakov- Ultimele zile- unde e vorba despre ultimele zile din viața lui Pușkin. I-am reprodus scenă cu scenă întreaga piesă și ea m-a pupat din nou. Beam vin, ne pupam, povesteam despre ULTIMELE ZILE, ne strângeam mâinile și ne priveam cu o infinită duioșie. Nu am pregetat să-i recit și câteva din poemele Marinei Țvetaeva, pe care le-am învățat pe de rost la Tbilisi ca s-o cuceresc pe profesoara noastră de literatura rusă și n-am cucerit-o. Foarte mult timp am crezut că le-am învățat pe degeaba, dar acum se pare că îmi erau de un mare folos. Barul se închidea și chelnerii ne-au dat afară. Se pare că eram ultimii clienți. Nici n-am observat când au plecat și ceilalți. În stradă, ea m-a îmbrățișat și nu voia să mă lase să plec. Mă ruga să-i recit noi și noi poeme de Țvetaeva. Atât de îndrăgostit am fost de profesoara mea de literatură că am învățat o duzină de poeme și i le-am recitat Liudocicăi pe toate. După fiecare poem, ea mă îmbrățișa și mă pupa sau îmi îngăduia mie s-o pup și s-o îmbrățișez. După ultimul poem, mă invită la ea acasă. Mi-a spus că la ea era cald și avea un vin foarte bun. Cu mult mai bun ca cel din bar. Și nici nu stătea departe. Mă târa de mână după ea, neștiind că asta era, de fapt, și dorința mea. Neștiind că asta mi-am dorit din clipa când am văzut-o. S-o am, să mă culc cu ea, să fie a mea în noaptea asta.

Locuia pe țuguiul dealului, în spatele monumentului soților Doina și Ion Aldea Teodorovici, pe lângă care am trecut fără să-l privim. Un tip beat tufă cobora scările care duceau la lacul din vale lălăind un cântec fără cuvinte. În casa ei am intrat ținându-ne de mâini. Când a chemat-o pe mama ei ca să ne facă cunoștință, ea era fericită. Mama ei era profesoară de literatură rusă la Universitatea „Ion Creangă”. Pe mama o chema Nadejda Gavrilovna și pe ea Liudocica, dar, în ciuda acestor nume rusești, ambele erau găgăuzoaice. Nici culoarea naturală a părului ei nu era roșcată, ci neagră. Și l-a vopsit ea singură.  Negru nu i se potrivea cu firea ei aprinsă și pătimașă.

Mama ei ne-a lăsat o sticlă de vin roșu pe masă- vin găgăuzesc, într-adevăr, mai bun decât cel din bar- și s-a retras pe neobservate. Mama ei era o ființă foarte delicată. Mi-am amintit că atunci când ne-a deschis ușa era îmbrăcată în pijama și m-am gândit că, probabil, am trezit-o din somn, dar nu ne-a reproșat nimic. Ea a venit singură lângă mine și m-a îmbrățișat cu patimă, acoperindu-mi fața cu părul ei roșcat, mirosind atât de răscolitor. Ne îmbrățișam în picioare. Îmbrățișările din casa ei nu se puteau compara cu îmbrățișările din bar sau din stradă. Semănau cu o bluză pe care ți-o tragi peste cap. O simțeam cum mi se lipește de piele ca un maiou sau o cămașă. Mă topeam în brațele ei și mă mir că încă nu luasem foc. Eu sau ea. Sau amândoi. Iar împreună cu noi și hainele noastre sau divanul, covorul de pe podea, covorul de perete, cărțile din bibliotecă, fața de masa și toată casa aia a ei necuprinsă.

Sărutările ei mai dulci decât mierea de albină din Flutura- în Flutura se produce cea mai bună miere de albină din lume – îmi aminteau că visul meu neîmplinit de un an de zile (după că mă părăsise Roxana- o româncă din Brașov) de-a mă culca cu o femeie, în sfârșit, era pe cale să se îndeplinească, iar pentru asta ar fi trebuit să le mulțumesc profesorilor mei de literatură universală de la facultatea de filologie din Brașov, adică unor români, lui Mușina, Crăciun, Dobrescu, Cis, Podoabă, că m-au făcut să înțeleg că e o mare diferență între politica imperialistă rusă și marea literatură rusă, care este umanistă în esență. Datorită lor, adică datorită unor români, acum mă săruta atât de lacom și adânc găgăuzoaica asta rusificată, care iubea la nebunie literatura rusă. O iubea atât de tare încât era în stare să-i iubească și pe cei care au citit-o și o știau în amănunțime.

Mă gândeam oare e mai bine ca să sting eu lumina sau s-o las s-o stingă ea. Vinul din sticlă se terminase, așa cum acum un an se terminase dragostea dintre mine și fata aia din Brașov. Pe care Liudocica era pe cale s-o trimită în uitare. Acolo unde-i era și locul.

Când fata s-a desprins din brațele mele ude, credeam că s-a dus să stingă lumina, dar ea a mai scos o sticlă de vin din frigider. În loc de asta, eu aș fi preferat să-i scot fusta și bluza. A destupat-o și ne-a umplut paharele. Răsufla zgomotos, de parcă ar fi suit în fugă panta pe care se cocoța casa ei. Cu paharul plin ochi mi s-a așezat pe genunchi, și m-a întrebat:

- Da pe Evghenii Oneghin l-ai citit?

Mă privea foarte curioasă. În timp ce aștepta să-i răspund, goli paharul și-l puse pe masă, și reveni la mine, scoțându-mi tricoul meu. Am început și eu să-i deschei nasturii de la rochie, grăbit. Am observat că-mi tremurau mâinile. M-am coborât până în zona sânilor. Palmele mi-au alunecat ca pe zăpadă în dreapta și în stânga mea peste țâțele ei. Erau atât de mari și de zăpușitoare. Parcă aș pătruns în mare. Le-am atins sfârcurile și am simțit cum m-am curentat.  Mâinile ei mi s-au strecurat în chilot și l-au tras în jos. O alta mi-a eliberat membrul. Era învârtoșat ca un ciomag. Ai fi putut sparge un perete cu el. L-a atins cu degetele și am simțit cum mă ia cu amețeli. L-a cuprins cu degetele.

- Ei, l-ai citit?

Cred că era ultima ei întrebare înainte de-a ne-o pune și se vede că era foarte importantă odată ce mi-a adresat-o tocmai acum, când galopam amândoi înnebuniți spre divanul din capătul odăii. Ne aflam pe ultima sută de metri înainte de-a ne tăvăli unul peste altul. Totuși, nimeni dintre noi încă n-a stins lumina. Cred că aștepta răspunsul meu ca să stingă lumina. După care nebunia putea începe.

- Ei bine, îți spun sincer, „Evghenii Oneghin” încă nu l-am citit.

Când i-am spus asta, mâinile mele care i-au descheiat și ultimii nasturi de la rochie, tocmai îi pătrundeau în chilot. Un chilot roșu. Mi-a pus palmele în piept și m-a împins cu violență de la ea. Nu am căzut doar de aceea că în fiecare dimineață obișnuiesc să alerg. M-am îndoit un pic, dar n-am căzut. În schimb, mi-au căzut pantalonii pe podea și chilotul pe genunchi. Stăteam în fața ei cu pula sculată și în fundul gol, privind-o perplex cum îmi întoarse spatele și scoate de pe un raft o carte. Era Evghenii Oneghin. Romanul în versuri, scris de Pușkin. Opera ei favorită din toată literatura universală. Din tot ce s-a scris de veacuri în literatura rusă, ea prefera Evghenii Oneghin. După părerea ei, Evghenii Oneghin era peste Casa Pușkin, Rezervația Pușkin, Ultimele zile, Maestrul și Margareta sau poemele Marinei Țvetaeva, cu toate că și acestea îi plăceau foarte mult. Dar nu la fel de mult ca Evghenii Oneghin. Până acum, s-a culcat doar cu bărbați care au citit romanul. Până acum, n-a făcut cu nimeni nicio excepție. Mă iubea, dar eu nu-l citisem. Căzusem brusc în ochii ei, așa cum ai cădea de pe un cal. Dar nu spatele mă durea, ci pula și coaiele. Mă dureau îngrozitor. Într-o clipă, și-au pierdut din valoare toate cunoștințele mele din literatura rusă. Mi-am amintit cum unul dintre profesorii mei de la facultate m-a certat că n-am citit Evghenii Oneghin. Atunci nu mi se păruse grav, acum mi se părea.

Nici vorbă nu mai putea fi de sex în condițiile astea, iar pentru a înțelege asta nu trebuia să fi tare deștept. Eu nu mă puteam lăuda cu deșteptăciunea mea ieșită din comun, dar, de data asta, nu inteligența m-a ajutat, ci intuiția. Am intuit că am ajuns într-un impas și mi-am tras chilotul și pantalonul peste membrul meu revoltat la maximum. Ea își încheie rochia și îmi înmână volumul, recomandându-mi să încep chiar acum să-l citesc.

- În cât timp crezi că-l vei termina?

- În trei ore.

- Ei bine, atunci eu o să vin peste două ore la tine. Goală pușcă. Și o să-ți fac și o felație, îți promit asta de pe acum. Și îți mai promit că o să te storc și de ultima vlagă, ai să vezi, dar pentru asta, trebuie să citești Evghenii Oneghin. Asta-i condiția mea. Eu nu mă culc cu oameni care n-au citit Evghenii Oneghin. Singura excepție am făcut-o cu fostul meu soț, iar, pe urmă, toată viața mi-a părut rău pentru asta. Crezi că îl poți citi și mai repede?

- Încerc.

- Încearcă. Pentru că, să știi, nu doar tu suferi, ci și eu. Crezi că eu nu-s excitată? Sunt. Te rog eu, fă tot posibilul să-l citești tot și cât mai repede dacă nu vrei să înnebunim tu aici și eu în camera cealaltă, dar să nu sari peste niciun vers, bine?

- Eu nu sar niciodată. O să fac tot posibilul.

- Of, de-ai ști cât te doresc.

- Și eu.

- Acum totul depinde doar de tine, mi-a spus ea și a plecat. Și-a luat cu ea paharul și sticla de vin, spunându-mi că o să revină peste trei ore, dar a revenit mai repede. Înainte să iasă, s-a întors spre mine și și-a descheiat toți nasturii de la rochie arătându-mi sânii și sexul. Apoi a plecat, lăsându-mă cu romanul lui Pușkin în mâini, care mi se părea al naibii de lung. Era așa de lung că mi-ar fi trebuit vreo două zile ca să-l termin.  Totuși, nu voiam să renunț, mai ales după tot ce mi-a spus ea. Cu fiecare pagină pe care o citeam, mi se năștea din nou speranța în suflet că Liudocica va fi a mea în noaptea asta, și nu doar în noaptea asta, curmând perioada mea de secetă sexuală, odată și pentru totdeauna. Dar pentru asta trebuia să termin Evghenii Oneghin, fără să sar vreun rând sau să caut rezumatul pe net. Ea a plecat în camera vecină și eu am rămas cu romanul lui Pușkin în mână și cu pula sculată, înghițind în sec. Dar la capătul acestui roman mă aștepta goală pușcă Liudocica. Chiar ea mi-a spus asta. Mă aștepta o noapte de sex nebun, cum nu am mai avut niciodată în viața mea. La cât de bine știa să pupe, probabil că la fel de bine știa și să se fută. Nu mă îndoiam de asta. Dar, pentru a afla asta, trebuia să-l termin pe Pușkin. O altă soluție nu aveam. Aș fi putut pleca în oraș ca să caut o altă femeie, dar nu voiam să dau privighetoarea din mână pe vrabia de pe par. O auzeam cum vorbește cu mama ei, care nici ea nu dormea. O auzeam cum i se plânge că n-am citit romanul lui Pușkin. Apoi am auzit un gâlgâit lung și mi-am dat seama că a mai dat peste cap un pahar de vin. Înseamnă că suferea și ea, nu numai eu. Intră peste un sfert de oră și mă întrebă unde am ajuns cu lectura. Avea obrajii îmbujorați. Cred că și ea abia aștepta să ajung la ultima pagină. Ca să-și țină promisiunea. Avea niște ochi așa de languroși că mi se părea că plânge, iar când îmi vorbea, aveam impresia că îmi vorbea cu sexul ei răscolitor, la care eu visam cu toată ființa mea ca să-l văd iar. Mă întrebă dacă îmi place romanul.

- Cum să nu, la nebunie. Cred că e cel mai bun roman pe care l-am citit în viața mea, i-am spus eu și ea veni la mine, mi se așeză pe genunchi cu sexul pe membrul meu, pupându-mă pe gură, așa cum nu m-a mai pupat nimeni niciodată până atunci. Apoi se sculă și plecă.

- Spor la lectură, mi-a mai spus ea din cadrul ușii și dispăru dintr-o lumină într-o altă lumină.

Eram pe la jumătatea cărții când m-am dat seama că eu din Pușkin nu doar Evghenii Oneghin n-am citit, dar nici celelalte opere ale sale, realizând cu groază că ei s-ar putea să-i placă întreaga sa creație și atunci ce mă fac, rămân aici până-l citesc integral? O să-mi permită ea asta?

Le auzeam glasurile în camera vecină. Cred că ambele erau bete și nu-și mai controlau vocile. Cea mai dezamăgită era mama ei. Profesoara de literatura rusă. Aceasta mă compara cu fostul soț al Liudocicăi, care, la fel, nu citise Evghenii Oneghin și i-a făcut viața un calvar. Aceasta susținea cu înverșunare că nu poți să ai încredere- nu poți și nu trebuie- în oamenii care n-au citit acest roman al lui Pușkin. Asemenea oameni sunt foarte dubioși, îi spunea ea. Ei sunt în stare de orice. De exemplu, vecinii lor, care nici nu au habar că există un asemenea roman pe lume le-au cășunat numai necazuri, cât au trăit. Ea credea că un om care n-a citit Evghenii Oneghin nu putea fi un om bun. Ea mă suspecta și pe mine că aș fi putut fi hoț și că am pătruns în casa lor sub masca unui îndrăgostit pentru a-i tâlhări.

Când Liudocica intră pentru a doua oară în cameră ca să mă întrebe unde am ajuns cu lectura, am observat că obrajii nu-i mai ardeau, ochii nu-i mai străluceau, iar din buzunar i se ițea mânerul unui cuțit. Deci maică-sa a convins-o că eu sunt un tâlhar și ea a început să mă trateze ca atare. Credea și ea că eu am primit să citesc Pușkin doar ca să le adorm vigilența, pe când scopurile mele erau altele. Dar atunci de ce nu chema poliția sau nu mă ataca? De ce mă îndemna să citesc până la capăt romanul? Dintr-o prea mare dragoste de literatură? Ca să-mi afle părerea despre acest roman al lui Pușkin, căreia ei i se părea că e cel mai bun din lume? Oricum ar fi, mă îndemnă să-l termin, dar nu mai veni să mă îmbrățișeze și să mă pupe. Se retrase în cealaltă cameră cu o altă sticlă de vin în mână. Doamne, dar deja era beată. Oare cât mai putea bea?

Le auzeam vocile tot mai agitate și tot mai speriate. Mi se părea că pun ceva la cale. Când ea reveni pentru a treia oară, eu terminasem romanul, dar am mințit-o că mi-au mai rămas douăzeci de pagini. În ochii ei nu am mai găsit nici urmă de dragoste și niciun semn că ar vrea să-și îndeplinească promisiunea. Chifteau de ură. De o ură feroce. O ură față de un intrus, față de un străin dubios, care s-a instalat fără voia ei în biblioteca lor. O ură fără margini.

Mă temeam că și-au pus în gând să mă ucidă, cu toate că eu aș fi preferat să mă dea la poliție. Nu mă ucideau, pentru că încă nu-l terminasem pe Pușkin. Mă lăsau să termin romanul ca să le spun părerea. Așa credeam eu. Acum știam că la capătul acestei lecturi nu mă mai așteaptă o partidă sălbatică de sex, ci moartea. Nu mai visam la sex, ci cum dracului să-mi salvez pielea. Aveam impresia că cele două femei sunt nebune. Atât mama cât și fiica. Sau, poate, pur și simplu băuseră prea mult. Glasurile lor mi se păreau a fi tot mai aspre și mai îndârjite. Când au devenit de-a dreptul amenințătoare, am pus cartea la loc în bibliotecă și m-am furișat afară. Terminasem Evghenii Onegin și îmi plăcuse, dar acum treaba asta nu-mi mai folosea la nimic.

M-am ascuns după copacul ăla uriaș din capul scărilor. Afară se crăpa de ziuă. Le-am auzit răcnetele, întâi în casă, apoi în curte. Apoi le-am văzut. Fiecare cu câteun cuțit în mână, răcnind sălbatic. Cred că pur și simplu băuseră prea mult, iar eu prea puțin.