De când am fost măturat de la „Monitorul de Brașov”, am rămas și fără bani, și fără gazdă, și fără cărți și fără haine, toate fiindu-mi sechestrate de proprietarul garsonierei în care m-am mutat în urmă cu doi ani. Din locuința aia de pe Florilor am plecat cu coada între picioare, îmbrăcat doar în blugi și într-o cămașă fără guler și asta doar de aceea că nu i-am plătit chiria pe ultimele două luni. Mi-a reținut până și diplomele de la facultate și masterat, manuscrisul unui roman de-al meu și mănușile. Măcar mănușile mi le-ar fi putut da înapoi. Pe canicula aia înăbușitoare, ele, oricum, nu mi-ar fi folosit la nimic. Se temea să nu le vând și chiar le-aș fi vândut, dacă mi le-ar fi restituit. Erau niște mănuși îmblănite și foarte scumpe. Doar pașaportul și buletinul i le-am șutit de sub nas, băgându-mi-le rapid în buzunarul de la piept al cămășii, când el s-a întors cu spatele la mine ca să ridice receptorul din furcă. Îl telefonau de la poliție. Îi spuneau să meargă urgent la sediu și el uită imediat de mine. Mâinile îi tremurau și nu reușea să nimerească receptorul în furcă și îl puse alături de aparat, pe masă.

Printre cei care citeau „Monitorul de Brașov” se număra și Alexandru. Care cumpăra ziarul doar ca să-mi citească textele mele în una din cele două case ale sale. Investigațiile mi le citea în casa sa din Răcădău, de regulă, la balconul de la etajul trei, iar reportajele, în casa aia din Schei, compusă doar dintr-o singură odaie. Vestea că am fost concediat s-a răspândit ca ciuma printre cititorii ziarului, care mă căutau prin oraș ca să mă ajute, cei mai mulți cu sfaturi, dar Mihai și cu bani, iar Cătălin, cu prânzuri copioase la CEASUL RĂU.

Cineva m-a scuturat de umăr. Am sărit speriat în picioare, vrând s-o iau la fugă. Credeam că e poliția. Poliția făcea deseori razie prin gară și ne alunga pe toți afară, în noaptea rece și neprimitoare.

În fața mea se afla Alexandru. Cititorul investigațiilor și reportajelor mele, cele mai multe dintre ele fictive, iar lui anume lucrul ăsta și-i plăcea. Că fabulam. Că inventam lucruri care nu există. Niște fapte trăsnite, pe care niciun om din orașul lor nu le-ar fi făcut vreodată. Nici nu știu cum de a aflat că mă oploșeam pe la gară. Probabil, i-o fi spus cineva. Probabil, se știa prin oraș.

L-am urmat afară și am urcat în mașina sa. Cu care am trecut pe lângă parcul în care îmi continuam somnul după ce poliția ne gonea din gară sau pe lângă căminul părăsit al unui colegiu de construcții, în care mă refugiam după ce jandarmii ne scoteau și din parc, sărind gardul cu sulițe de fier ruginite, chiar sub nasul unui paznic morocănos care tăia cu fierăstrăul în ghereta lui ostilă de lângă poarta veșnic încuiată. Am trecut și pe lângă clădirea Universității, în care am dormit astă-noapte, profitând de faptul că unul dintre paznici a uitat să închidă o fereastră, lăsând-o vraiște. Băncile erau tari doar până adormeai.

Ne-am dat jos din mașină în fața unei porți din Schei, care era mai înaltă decât casa în care urma să mă mut. Alexandru mi-a dat nu doar cheia de la casă, ci și de la poartă. Avea și baie. Iar primul lucru pe care l-am făcut după ce m-a lăsat singur a fost să intru în baie și să mă bag sub duș și să stau sub el mai bine de trei ore. Nu mai țin minte dacă nu m-a prins și dimineața sub șuvoiul ăla prietenos de apă. Cred că da.

Săpun aveam. Îl șutisem din CERBUL DE AUR unde am băut toată ziua bere cu Roxana, din banii pe care mi i-a dat Mihai. Îl șutisem în speranța că o să mă duc noaptea în parc când și jandarmii merg să se culce și o să mă spăl în fântâna arteziană.

Un ștergar n-aveam și m-am șters cu cămașa aia a mea fără guler. Am pus-o la uscat pe mine când m-am lungit pe divan ca să dorm. Eram ca un fel de sfoară pentru ea, iar ea îmi deveni un fel de plapumă când se uscă un pic. Dimineață iar am folosit-o pe post de prosop, ștergându-mi cu ea picăturile de apă de pe față.

Mă sună Roxana. Mi-am trântit-o pe mine și am ieșit în oraș. Fugeam pe străzi ca să nu o fac să mă aștepte prea mult. Stătea pe o bancă din parcul de pe Eroilor, picior peste picior, alături de o colegă de-a ei, ambele bosumflate. Le-am lăsat să se despartă și am îmbrățișat-o. Rămăsese și ea pe jantă și îmi ceru o țigară. N-aveam nici eu și am dat o raită pe la cititorii textelor mele din „Monitorul”,  cu ea de mână. Pe drum, ea mi-a spus că a aflat cine mi-a copt-o. Tipul ăla din Steagu, despre care tu ai scris că e securist. El s-a angajat să plătească tiparul ziarului până la sfârșitul anului doar cu condiția ca pe tine să te dea afară. Mă simțeam flatat. Oare chiar așa de mult să cost eu? Aproape cât un fotbalist? Când am intrat la Ionuț eram tare mândru de asta. Ionuț mi-a dat o sută de lei și două țigări. Roxana mă aștepta pe Eroilor, aprinzând și stingând bricheta.  Ne-am cumpărat două pachete de țigări și cu ele în mână am coborât în GROAPĂ. Unde am comandat zece halbe.  Chelnerul venea cu zece halbe după noi în timp ce noi ne căutam o masă. Ne-au făcut loc la masa lor Cristinuța și Tudorel, cu condiția ca să le dăm și lor ceva din berea noastră. Le-am dat două halbe, apoi încă două. Până am rămas și noi fără bere. Apoi și fără bani, așteptând așijderea ca să apară vreun cunoscut ca să-l tapăm de o bere.

Când am văzut că așteptăm degeaba, am spălat putina la mine, unde, mi-am amintit eu în ceasul al doisprezecelea, Alexandru uitase în frigider o sticlă de vin.

Până în Schei i-am povestit Roxanei toată odiseea mea de a-mi găsi de lucru. Nimeni nu voia să mă angajeze de parcă aș fi fost ciumat. Toți șefii de pe la ziarele din oraș îmi trânteau ușa în nas și nu cred că din cauza accentului meu.

-Chiar toți? nu mă crezu ea.

- O mai rămas un singur ziar, la care n-am mers.

- Du-te și acolo.

- Crezi că mai are rost?

- De ce nu, încearcă.

Eu credeam că securistul ăla are relații peste tot și, de aia, nimeni nu vrea să mă angajeze.  Ceea ce nu știam eu însă era faptul că tipul m-a dat în judecată, a câștigat procesul, iar eu, respectiv, l-am pierdut, fără să știu nimic despre asta. Despre asta am aflat abia peste un an. Cei de la „Monitorul” însă știau asta de la bun început. Știau și șefii de la ziarele unde mergeam să mă angajez. Știau și unii colegi ziariști, poate, de aia, toți mă întâmpinau și mă petreceau rânjind, dar de ce oare nimeni nu-mi spunea nimic despre asta. Toți știau și toți tăceau. Dar, mai ales, de ce nu-mi spunea Marius sau Alghi de la Monitorul, doar și ei știau. Oare nu m-au dat afară după ce tipul m-a dat în judecată? Dar de ce nu au trimis un avocat ca să mă apere? Li se rupea? De asta, oare?

Oricum ar fi, eu pierdusem procesul de aproape o lună. De aproape o lună ar fi trebuit să fiu la pârnaie și să ispășesc pedeapsa de trei ani de zile pentru calomnie și eu nu știam despre asta nici cu spatele. Adică, atunci, în acele clipe când treceam la braț cu Roxana, lălăind pe lângă sediul SIS-ului din Brașov, eu nu pe strada aia ar fi trebuit să mă aflu, ci într-o celulă din pușcăria din Codlea. Sau din altă parte. Dracu să știe de unde. Nu eram, doar de aceea că nu m-au capturat.

Când urcam în sus pe lângă SIS-ul din Brașov, nici prin cap nu-mi trecea că sunt urmărit de toată suflarea polițienească din municipiu și din județ. Poliția m-a legitimat de multe ori la gară sau în parc, dar nu a putut da de mine. Mă salvaseră câteva litere din buletin. În buletin eram scris Dmitri, iar în ziar semnam cu Dumitru, or, poliția care mă lăsa de fiecare dată să plec îl căuta pe Dumitru Crudu, și nu Dmitri Crudu, așa cum eram eu scris în pașaport. În plus, nici nu semănam cu cel din pozele lor, pentru că slăbisem foarte mult în ultimele luni, ajungând că cântăresc cincizeci șase de kile. Eu, cel poreclit de toți ziariștii din Brașov GRASU, nu mai corespundeam cu porecla mea. Or, ei îl căutau pe GRASU și eu eram slab ca un fir de păr. Asta și mă salvase și eu nu știam. Mă mai salvase și faptul că proprietarul meu m-a aruncat în stradă în timp ce ei l-au chemat să le dea informații despre mine. În ziua când l-au chemat la sediu, el m-a aruncat în stradă, crezând că mă pedepsește în acest fel, crezând că îmi face un mare rău, nebănuind nici cu curul că îmi făcea un mare bine. Un bine uriaș.

Atunci când destupam sticla aia de vin nu știam nimic despre toate astea. Aveam să aflu peste un an, de la televizor. Atunci mă credeam un mare ghinionist neștiind cât de norocos sunt.

Am băut sticla aia de vin mai repede decât mi-aș fi putut imagina. Am luat-o în brațe și am dus-o spre patul meu. Ea însă insistă să ne-o punem pe podea și eu mi-am dezbrăcat cămașa și am așternut-o sub ea. I-am tras-o pe cămașa mea fără guler.

O sună mama ei și ea mă rugă s-o conduc acasă. Mi-am strâns cămașa de pe jos și mi-am îmbrăcat-o. Am ieșit îmbrățișând-o pe după umeri. Ne-am despărțit în fața casei ei. Ea a plecat și eu am mai rămas preț de câteva clipe în fața oglinzii de pe Colonel Buzoianu. Îmi stătea bine în cămașa aia. Pe Mureșenilor poliția m-a legitimat de două ori și de fiecare dată mi-a înapoiat pașaportul. Era, totuși, trecut de trei.

A doua zi ea nu mă sună și am mers eu singur s-o caut acasă. De pe terenul de joacă pentru copii, l-am văzut pe tatăl ei deschizându-i poarta securistului, care m-a dat afară de la ziar.  Acesta îi povestea ceva foarte înflăcărat. Eu am presupus că-i vorbea despre mine. Din ziua aia, când securistul ăla l-a vizitat pe taică-său acasă, Roxana nu mi-a mai răspuns la mobil. O singură dată am mai văzut-o mergând pe Buzoianu la vale la braț cu un tip gras,  îmbrăcat în geacă.

Nici cei de la Transilvania expres n-au vrut să mă angajeze și eu l-am sunat pe Alexandru și i-am predat cheile. Erau ultimele zile de vară și nopțile erau din ce în ce mai răcoroase. Am mers la Alexei, un medic basarabean din Sfântu- Gheorghe, fără niciun ban în buzunar. Mă gândeam să mă stabilesc la Sfântu- Gheorghe. L-am căutat la spital. Alexei se alfa în sala de operații. L-am așteptat trei ore și el s-a bucurat foarte tare când m-a văzut și m-a invitat la cină, unde a mai venit un basarabean, care a doua zi pleca la Chișinău cu mașina sa. În seara aia am dormit fără să-mi dezbrac cămașa, într-o cameră de la parter. A doua zi l-am întrebat pe basarabeanul ăla dacă ar putea să mă ia și pe mine la Chișinău. Nu știu ce-mi veni. Grănicerul mi-a studiat îndelung pașaportul, dar m-a lăsat să trec. Literele alea din pașaport m-au salvat din nou. În urmărire eram dat ca Dumitru Crudu și nu ca Dmitri Crudu, de asta, grănicerul mi-a permis să trec granița. L-a lăsat să treacă Prutul pe Dmitri Crudu și a rămas în continuare să-l caute în România pe Dumitru Crudu, sperând să-l găsească, căci n-ar avea cum să le scape din mâini. Cel puțin, așa credea el.

La Chișinău, am continuat să-mi caut de lucru, îmbrăcat în cămașa aia fără guler.

În cămașa aia fără guler, am mers și la sediul Europei Libere de pe Lazo, unde am dat peste producătorul Dan Ionescu și peste jurnalistul Radu Benea. În trei, am mers la restaurantul turcesc de la colț.  Nici nu bănuiam că Dan Ionescu mi-a citit materialele mele din „Monitorul de Brașov” și asta l-a și făcut să mă angajeze în aceeași zi.

În prima mea lună de la Europa Liberă am venit zi de zi îmbrăcat în cămașa aia fără guler. Am mai sunat-o pe Roxana de mai multe ori și nu mi-a răspuns niciodată. De la televizor am aflat că Iliescu a anunțat o amnistie generală în România, înainte de alegeri. Printre cei amnistiați era și jurnalistul Dumitru Crudu, condamnat la trei ani de închisoare. Abia acum aflat și eu că în tot acel răstimp după ce am fost concediat de la „Monitorul de Brașov” m-am aflat pe buza prăpastiei. Poate, ar trebui să-i mulțumesc proprietarului că m-a aruncat în stradă. Între timp am făcut cunoștință cu Aura și am încetat s-o mai sun pe Roxana. Când am primit primul meu salariu, primul lucru pe care l-am făcut a fost să intru într-un magazin de haine și să-mi cumpăr bulendre. Cât mai multe bulendre. Mi-am cumpărat atunci vreo patru cămăși, vreo cinci tricouri, bluze, blugi, geci. Se plătea bine la Europa Liberă.

Nu, n-am aruncat cămașa aia fără guler.

Am păstrat-o.

Nu mă puteam despărți de ea.

Îmi era dragă.

Dar n-am mai îmbrăcat-o niciodată.

Acum o foloseam pe post de cârpă de spălat podeaua.