Când Tamarocica a aflat că mătușa ei Sveta și-a crăpat capul și și-a rupt piciorul pe platforma de sub cozorocul blocului în care locuia, a dat toate pe una și a zburat la Chișinău , plătind pentru un bilet de avion cât nu încape.  A găsit-o imobilizată la pat cu piciorul în ghips, îngrijită de o străină, o femeie de la asistența socială, care stătea toată ziua cu ea, făcându-i de mâncare, schimbându-i pamperșii, spălând-o și dându-i de mâncare, fără să ceară nimic în schimb, zicând că pentru asta și e plătită, ca să aibă grijă de semenii ei loviți de nenoroc sau de ghinion.

Străina o îngrijea cu atâta dragoste și devotament încât Tamarocica intră la idei. Ceva nu-i mirosea bine. O concedie pe loc, suspectând-o că vrea să i se bage bătrânei sub piele pentru a-i lua apartamentul. Îi făcu mare scandal. Se adună tot blocul în curte.

Tamarocica închirie o garsonieră într-un bloc vecin, ca să aibă unde să doarmă noaptea, căci acasă la mătușa ei nu se putea odihni, din cauza uruitului străzii.

Tamarocica venea la ea doar ziua și stătea până noaptea târziu. Mătura, spăla podeaua, spăla vasele, o spăla și pe ea, îi schimba pamperșii, îi dădea să mănânce, cu același devotament de care a dat dovadă și doamna Angela, asistenta socială.

Nu se mai văzuseră de vreo zece ani și aveau ce să-și povestească. În persoana nepoatei, tanti Sveta descoperi un om delicat, profund, tandru, gata mereu s-o asculte și să-i satisfacă toate dorințele. Atâta dragoste mai puteai să vezi doar în filme. Tanti Sveta era de-a dreptul încântată.

Apoi i-au scos ghipsul și tanti Sveta a putut din nou să meargă, ajutată de nepoata ei dragă, neprețuita Tamarocica.

Într-o zi, Tamarocica o rugă să-i treacă apartamentul pe numele ei, ca în acest temei să-și poată face acte moldovenești, pentru a putea rămâne alături de ea toată viața. A doua zi, mult iubita ei nepoată a purtat-o cu taxiul la un notar, unde au trecut toate actele casei mătușii Sveta pe numele Tamarocicăi.

Vestea că tanti Sveta a murit am aflat-o trei săptămâni mai târziu. În tot acest răstimp, nevastă-mea mă tot trăgea de mânecă să mergem la tanti Sveta și eu tot amânam, pentru că în perioada aia nu-mi mai vedeam capul de treburi.

Am mers vineri. Nu am luat un taxi, nu ne-am dus cu troleul, am mers pe jos, traversând la pas cartierul muzicienilor, pe sub un cer gri, foarte jos, acoperit de nori borțoși. Ploaia ne-a prins pe strada Coca. Umbrele n-aveam, dar aveam glugi.

Înainte să vină nepoata ei din Moscova, o vizitam foarte des pe tanti Sveta, o rudă din plop a soției mele. O cunoscusem și pe doamna Angela și ne împrietenisem și cu ea.  Pe tanti Sveta o iubea tot cartierul. Veneau oameni cu oale cu mâncare,  cu sacoșe cu făină, orez, hrișcă, interesându-se cum îi mai merge și cum se mai descurcă. Tot ce primea ea, le împărțea vecinelor ei din bloc. Unii i-au adus chiar și fotolii , covoare sau paturi și ea insista să ni le luăm nouă, dar noi am refuzat. Din tot ce ne-a propus ea am plecat doar cu o pătură.

În perioada în care o îngrijea nepoata ei din Moscova, eu și cu Vera ne-am îmbolnăvit de COVID și am stat o lună întreagă izolați în casă. Nu o mai vizitam, dar păstram legătura cu ea. Tanti Sveta ne telefona când lipsea de acasă Tamarocica, și închidea îndată cum aceasta descuia ușa. Tamarocica ne suspecta și pe noi că am vrea să-i furăm apartamentul și, de asta, nu-i permitea să ne sune. Îi suspecta și pe vecini sau pe poștaș.

De la intersecție, se vedea acoperișul negru al casei ei cu cinci etaje. Semăna cu un câmp negru, proaspăt arat. Cu cât înaintam perspectiva noastră se lărgea, și am putut cuprinde cu privirea tot blocul: pereții lui coșcoviți, cu ferestre  vechi, contrastând puternic cu termopanele de la ferestrele unui apartament de la parter. Nu ne-am dat seama dintr-o dată că era locuința rudei noastre, dar când am realizat asta ne-am gândit pe dată că nepoata ei chiar ținea la ea, dacă i-a putut face o reparație capitală apartamentului ei vechi, atacat de igrasie, de molii și de gândaci.

Două vecine vorbeau în fața ușii de la intrare, chiar sub ferestrele acestei bătrâne singuratice, fără soț și copii.

Erau vecinele ei de la parter. Cea mai tânără s-a întors acum un an din Italia, unde a stat două decenii, dar ne știam foarte bine.

Le-am întrebat dacă tanti Sveta e acasă și cum se mai simte. Se uitau uluite la noi.

Noi eram ultimii oameni care încă nu aflasem că tanti Sveta murise cu trei săptămâni în urmă, în drum spre spital, după ce i s-a făcut rău la cină.

Din locuința în care a trăit tanti Sveta s-a deschis ușa - nu mai era ușa aia de lemn, mâncată de carii, era o altă ușă, una de fier – și afară a ieșit un tată împingând un căruț, în care stătea culcată o fetiță, legănând o păpușă. Acum ei stăteau în locuința ei. Nu ne cunoșteau și nici noi nu-i cunoșteam. Au trecut pe lângă noi, mergând în scuarul din fața blocului. Ei n-au cunoscut-o nici pe tanti Sveta și nici pe Tamarocica, care a doua zi dimineață a și vândut apartamentul, iar spre seară deja zbura spre Moscova, nici măcar la înmormântare n-a rămas, la care ele au fost și la care a venit și doamna Angela, asistenta socială.  Ușa de fier iar s-a deschis și afară a ieșit o femeie  cu trei umbrele în mână. Noi am tăcut imediat. Nici pe ea nu o știam și nici ea pe noi. De atunci, locuința asta a mai fost cumpărată de două ori.

Ultima oară când am vizitat-o pe tanti Sveta am plecat de la ea cu o pătură, luând-o doar de aia că ea insista foarte tare ca s-o luăm. Acum ne bucuram că am luat-o. De la ea nu aveam nici măcar o fotografie.

Începu să plouă și mai tare și ne-am despărțit de acele femei, care nu se grăbeau să intre în bloc, deși erau ude leoarcă.

Până acasă nu am scos nicio vorbă. Doar ajunși acasă ne-am amintit cum o mai idealiza tanti Sveta pe Tamarocica. O numea îngerul ei salvator. Nu credea că în lumea asta mai pot exista oameni atât de buni. Nici noi nu credeam. Într-adevăr, asemenea oameni nu prea există printre noi. A fost o crimă pur și simplu perfectă.