M-a scuturat de umăr până m-am trezit. Becul pe care l-am stins aseară, ardea din nou și l-am văzut în fața patului meu cu un urcior cu vin într-o mână și cu un pahar în cealaltă și eu am înțeles pe data că prietenii săi de pahar l-au părăsit, probabil, pentru că era îngrozitor de târziu. A umplut paharul și mi l-a întins și eu am priceput și chestia asta că, m-a trezit din somn, ca să aibă cu cine bea. I-am îndepărtat mâna și el a golit singur paharul. Ceea ce voia de la mine era să mă dau jos din pat și să mă așez în fața lui la masă. Asta și am făcut.

Ridicase paharul de parcă ar fi vrut să țină un toast. Vinul sărea peste margini, murdărindu-i mâinile și pantalonii. Era un vin făcut cu mâinile lui. Mândria sa. Un vin roșu ca sângele. La vinul ăla ținea mai mult decât la pantalonii săi.

- Știi ce greu mi-a fost în dimineața aia, în timp ce tu, unde erai tu atunci?...

- Nu trebuie să începi iar.

- Dar unde erai în dimineață aia?

- În care dimineață?

- În dimineața zilei de 31 martie. Unde erai?

- Probabil că eram la Tbilisi.

- Unde anume?

- În troleibuz sau dormeam.

- În troleibuz sau dormeai?

- Nu-mi mai aduc aminte.

- Amintește-ți!

- Nu vreau.

- În dimineața aia pe noi ne-au înconjurat rușii. Nu aveam nicio scăpare. Le auzeam vocile. Se apropiau răpăind din mitraliere. Cred că erau la vreo sută de metri de noi. Înjurau. Serj n-a rezistat. A sărit din tranșee cu mâinile în sus. Ei l-au văzut. Jubilau. Dintr-o dată, am auzit o împușcătură și l-am văzut pe Serj încârligându-se și căzând l-a pământ, mort. L-a împușcat din spate căpitanul nostru. Fără Serj, am rămas doar cinci și niciunul dintre noi nu voia să moară.

- Cine o să se predea, o s-o pățească la fel ca Serj, ne-a amenințat căpitanul. Luptăm până la ultimul cartuș!

- Ei însă erau tot mai aproape și voi erați prea puțini ca să-i țineți la distanță, i-am spus eu, pentru că-i știam povestea și știam cu ce-o să se termine. Mi-a povestit-o de sute de ori. Mi-o povestea de fiecare dată când se pilea. Mă trezea noaptea și mi-o povestea cu aerul că mi-o istorisea pentru prima dată. Adormi cu capul pe masă, înainte să-mi spună că ei, prin semne, au hotărât să-l omoare pe căpitan ca să rămână în viață. Vadim i-a împlântat de mai multe ori cuțitul în gâtlej până când sângele îi năboi mâinile ca vinul ăsta mâinile tatei. Ideea lor era să se predea, pentru a-și păstra viețile. Au sărit afară din tranșee, cu mâinile în sus. Tata a ezitat să-i urmeze. Rușii i-au căsăpit pe toți cu rafale repetate de mitralieră. Lungit pe burtă, alături de căpitanul mort, tata a albit într-o clipă. Nu a înțeles nici azi de ce rușii nu au mai venit peste el în tranșee, dar au cârnit-o spre sat. Poate, pentru că nimeni nu mai ieșea din tranșee cu mâinile în sus.  Asta l-a salvat pe el, că n-a vrut să se predea. Pe câmpul ăla de sfeclă s-a târât pe burtă când s-a făcut seară.

Am stins lumina și m-am băgat în pat, dar nu am mai putut să adorm în noaptea asta.

Mi-am amintit de ce m-a întrebat tata. M-am gândit oare chiar unde eram eu și ce făceam în dimineața zilei de 31 martie 1992. Poate, ieșeam sau intram în vreo cârciumă?

Tata sforăia. Dacă s-ar fi predat în dimineața aia luminoasă de martie, la fel cum au făcut-o camarazii săi, ar fi fost și el căsăpit fără milă. Nu știu ce l-a făcut să ezite și să rămână în tranșee.  Probabil, nici el nu știe.