De aproape o oră întreagă, o mașină neagră gonea după autobuzul lor, aproape că bară la bară. Toată lumea l-a observat, de când au părăsit autogara. Primul – șoferul. Aveau impresia că sunt urmăriți. Despre asta discutau între ei, panicați. La ultimul stop din oraș, șoferul a avut o iluminare. Și-a dat seama că cei din Mercedes îi vor ataca după ce vor ieși în câmp deschis, unde nimeni nu ar mai fi putut să-i ajute. Șoferul nu știa dacă sunt bandiți sau securiști. Ar fi preferat să fie bandiți, pentru că aceștia nu le vor lua și viața. Când semaforul se înverzi, brusc, șoferul o coti la stângă, iar după aia iar la stânga, până reveni în oraș. O coti îndărăt și Mercedesul, lipindu-se din nou de ei. Șoferul știa că singura lor pavăză mai era doar orașul. Asta însă însemna să se abată de la traseu și să ajungă foarte târziu acasă, iar acest lucru firește că nu-i convenea nimănui. Totuși nu avea încotro. Acum chiar rulau într-o direcție opusă celei în care ar fi trebuit să meargă. Vira pe străzi laterale, sperând să-și piardă urma. Pe Stalinskaia i-a picat fisa că ei aveau ce aveau doar cu o singură persoană din autobuz și nu cu toți călătorii. Deci nu erau mafioți, deci erau securiști.

Dar, cu toate că erau de la FSB, nu deschideau focul, poate, pentru că voiau s-o captureze vie. Nu înțelegea de ce preferau să-i atace în câmp deschis și nu în oraș, odată ce legea era de partea lor. Poate, pentru a-i speria și a o intimida pe persoana pe care o vânau. Ar fi preferat să aibă de-a face cu bandiții decât cu securiștii.

Nimeni din autobuz nu se indigna, că se îndepărtau de casă, unde-i așteptau părinții bolnavi sau copiii flămânzi. Șoferul îi examină în oglinda din dreapta sa, vrând să înțeleagă cine era pasărea aia rară pe care o hăituiau securiștii. Îi știa pe toți. Cei mai mulți dintre ei erau navetiști, piețari sau țărani și atunci de ce oare îi urmăreau securiștii?

Pe nepusă masă, a frânat. A frânat și Mercedesul din spatele lor. Șoferul și-a răsucit gâtul spre călătorii din autobuz, întrebându-i:

- Hai, ziceți, cine dintre voi e urmărit de oamenii ăia din Mercedes?
- Eleonora Dimitrievna, țipă Timofei Timofeevici, îndreptându-și arătătorul spre o bătrână cu fața stafidită. Serioja, fiul ei, a criticat războiul și nu-l pot găsi. Au anunțat aseară la televizor.
- Dacă-i așa, atunci ar trebui să vă dați jos ca să ne putem întoarce acasă.
- Dar și eu vreau să mă întorc acasă.
- O să stați un pic de vorbă cu ei și o să vă întoarceți cu un alt autobuz.
- Ăsta-i ultimul.
- O să luați altul atunci mâine dimineață.
- Ăștia o să mă bage la pârnaie, asta vreți, să mă bage la pârnaie?
- Dacă n-o să coborâți, o să ne bage pe toți, urlă Ilia Andreevici, vecinul din stânga ei.

Varvarra Stepanovna și Chiril Afanasievici au apucat-o de mâini și au târât-o afară, ajutați și de Nicolai Nicolaevici sau de Timur Timurovici, care o împingeau din spate. Eleonora Dimitrievna s-a agățat cu mâinile de scaunul șoferului, dar acesta îi descleștă degetele, permițându-le oamenilor s-o scoată afară din autobuz. Doi bărbați așezați cu fundurile pe capota Mercedesului s-au repezit la ea și au băgat-o pe sus în habitaclul mașinii negre. Mercedesul plecă primul, dispărând în pântecele Moscovei. Apoi s-au urnit și ei din loc, întorcându-se pe traseu.

Acum nu-i mai urmărea nimeni.

Niciunul dintre ei n-a mai adus vorba despre Eleonora Dimitrievna, vecina lor, nici chiar atunci când au coborât din autobuz. Pe scaunul rămas gol, Ilia Andreevici și-a pus geanta sa, burdușită cu legume și pâine. Acestea fiind mai ieftine la Moscova decât în satul lor.

Nota AUTORULUI: Acest text este o proză și trebuie citit în această cheie.