Azi, pentru prima dată de când a început războiul, am ieșit pe la amiază în Flutura.

Țin minte și acum prima zi de război.

Pe 24 februarie am mers la club, unde Fiodor Nicuriuc își sărbătorea ziua sa, la care ne-a invitat cu o lună înainte, telefonându-ne din Moscova. Apoi, încă o dată, în dimineața zilei de 24 februarie, la trei ore după ce a început războiul. Nu a vrut să anuleze petrecerea. S-a cheltuit mult. A adus din Moscova și Ungheni foarte multă mâncare și băutură. Nu voia s-o dea la porci sau s-o mănânce singur. A venit toată clasa noastră. Mai toți, la braț cu soțiile sau cu soții lor. A venit atât de multă lume încât clubul nostru din Flutura a devenit neîncăpător. Noi am fost 37 de oameni în clasă.

De mai bine de treizeci de ani, Fiodor lucra însoțitor de vagon pe trenul Chișinău-Moscova. Pentru a-și sărbători ziua, și-a luat un concediu până pe 9 martie. Mâncam și beam și vorbeam pe rând. Fiodor, o namilă de vreo doi metri, cu un cap mai înalt ca noi, vorbi ultimul. Ne mulțumi tuturor că am venit, iar la urmă salută războiul pornit de Putin. Zicea că e un război drept și necesar, pentru a-i pune la punct pe naționaliștii ucraineni și pe simpatizanții lor din Occident. El susținea că, în 24 de ore, Putin va lua Kievul. Își încheie discursul, scandând ca la miting: Slavă lui Putin! Slavă Rusiei. Nu am putut să nu protestez și să nu-l contrazic, veștezind tot ce-a lăudat el și zicându-i fățiș că eu țin cu ucrainenii.

După cuvântarea mea, în club s-a lăsat o liniște mormântală. Toți colegii mei și toate colegele mele mă priveau cu niște ochi cât cepele de mari. Fiodor se holba la mine sculat în picioare. Am băut doar eu,  nimeni nu a mai ridicat paharele de pe masă.

Mai mult de jumătate din clasa noastră erau ucraineni sau aveau rădăcini ucrainene. Eu aveam doar o bunică ucraineană, pe când namila aia de Fiodor- ambii părinți. Nu, n-a sărit să mă bată. Nu, nimeni n-a sărit să mă bată și nici nu m-au alungat din club, ci pur și simplu m-au ignorat. Nimeni nu mai vorbea cu mine, iar vecinii mei rând pe rând, unul după altul, pâș-pâș,  s-au mutat în capătul celălalt al mesei, în preajma lui Fiodor. După care toți, dar absolut toți, își încondeiau discursurile cu Slavă, Rusiei și cu Trăiască, Putin. Iar asta era deja prea mult pentru mine și m-am cărat. Soră-mea Taisia, care locuia peste drum de club, a venit dimineață la noi și mi-a spus că petrecerea a continuat până în zori, ei crezând că peste noapte rușii vor captura Kievul. Voiau să sărbătorească victoria. De aia, au rămas treji toată noaptea.

La câteva zile după aia, m-am pornit spre băcănia de lângă club. Treceam prin fața casei lui Vitalie Gârneț, când o piatră mi-a vâjâit pe lângă ureche, smulgându-mi șapca din cap. Cu Vitalie Gârneț n-am fost colegi. El era cu câțiva ani mai mare ca noi și n-a fost la cheful lui Fiodor, dar piatra zburase anume din curtea lui, deja pustie. Apoi a urmat și a doua piatră. A treia m-a nimerit în glezna stângă și m-am întors din drum. La magazin l-am trimis pe tata. Lui tata, Fiodor i-a tras un pumn în piept la ieșirea din prăvălie, doborându-l din picioare și eu știam că zdupacul ăla îmi era destinat mie.

Noaptea, cineva a aruncat cu un borcan în curtea noastră, exact când Vera deschisese ușa, pe care firește că a închis-o imediat la loc.

Pe 9 mai, ne-au uns poarta cu păcură. Pe 28 iunie ne-au otrăvit câinele, siguranța noastră fiindu-ne amenințată tot mai mult și mai mult cu fiecare nouă zi de război. Am rugat-o pe tanti Teodozia să ne facă ea coșnița de la magazin. Noi evitând să mai ieșim în Flutura ziua. Așa cum eu și cu nevastă-mea, lucram la fabrica de huse din Ungheni, veneam noaptea și plecam noaptea.

Aproape un an și jumătate, n-am mai călcat ziua prin Flutura.

Vestea că s-a sinucis Fiodor Nicuriuc a detonat ca o bombă la prăvălie, la poștă și la club.  La doi ani și o lună de când rușii au năvălit în Ucraina a fost găsit spânzurat în pod, de un căprior.  Ca să vezi, unde a ales să se spânzure.

Fiodor Nicuriuc trăia singur într-o casă cu două nivele, cu baie și toaletă la fiecare etaj. A venit soră-mea la noi și ne-a povestit că lumea vorbea că Fiodor s-a sinucis când și-a dat seama că nu vor mai fi reluate cursele feroviare spre Moscova. Asta l-a dat gata pe el, care câștiga o grămadă de părălet ca însoțitor de vagon.

Războiul ăsta l-a afectat cel mai tare pe Fiodor Nicuriuc, care credea sincer că se va termina, cât ai bate dintr-un picior. Cred că știa și el câte ceva odată ce și-a luat concediu până pe 9 martie.  Trecură însă o zi, două, trei, trecu o săptămână, trecu o lună, un an, doi și războiul nu se mai termina. El însă nu se îndoia că, mai devreme sau mai târziu, Putin o să-l câștige. Asta credea el și în asta a crezut până în ultima clipă, când, brusc, și-a dat seama că asta nu se va întâmpla degrabă sau, poate chiar, niciodată. Și atunci și-a făcut seama. L-a găsit în pod vecina lui, Clava, care Dumnezeu știe ce căuta acolo.

După moartea lui Fiodor, am putut să ies și eu în Flutura ziua în amiaza mare, ajungând viu și nevătămat la băcănie. Pe drum, nimeni n-a aruncat cu pietre în mine. M-am plimbat prin Flutura toată după-amiaza și nimeni nu m-a privit chiorâș. Dimpotrivă chiar, oamenii îmi răspundeau la bună ziua sau mă salutau ei primii. Între timp, și Flutura  devenise alta. Se transformase peste noapte. Am văzut în pridvoarele caselor fluturând steaguri ucrainene.

Pentru prima dată în ultimii doi ani am trecut prin fața palatului lui Fiodor Nicuriuc și mi-am amintit de petrecerea pe care omul n-a vrut s-o anuleze.

După moartea lui Fiodor Nicuriuc, Flutura brusc a devenit foarte prietenoasă cu mine. La fel de prietenoasă ca înainte de război. Așa cum, de fapt, a fost dintotdeauna și tot timpul.

Nota AUTORULUI: Acest text este o proză și trebuie citit în această cheie.