Spunea von Causevitz că războiul este doar continuarea politicii cu alte mijloace. Desigur generalul prusac de sfârșit de secol 18-începutul secolului 19 nu avea mare lucru de a face cu democrația, și chiar dacă s-a născut contemporan cu Revoluția franceză, nici drepturile omului nu erau principala sa preocupare când discuta despre strategiile de război. Totuși câteva dintre aforismele sale au rămas și se transpun și astăzi în dezbaterile despre relațiile războiului cu politica, politici care duc la război sau momentul deciziilor de a genera războiul pentru a atinge obiective politice. O abordare complet diferită, opusă de-a dreptul, teoriei păcii democratice și a civilizației Sfârșitului Istoriei a lui Fracis Fukuyama.

Răboiul - condiție sine qua non a supraviețuirii liderilor încastrați în conflictul militar

De asemenea, pe o altă dimensiune, a deciziei în criză, e un lucru asumat că un lider sau gestionar al unei crize, un decident în momentul de vârf al crizei nu este schimbat în momentul de apogeu, ci se așteaptă consumarea și depășirea vârfului sau apogeului și, la intrarea într-o zonă de relativă acalmie sau de absență a amenințărilor de natură existențială sau la adresa valorilor fundamentale, se poate trece la schimbarea decidentului responsabil de criză, cel care se face și vinovat, eventual sau care pur și simplu era cel care gestiona afacerile publice când criza de impact s-a produs. Cu atât mai mult cu cât criza în cauză este un război.

Dar problema cea mai acută rămâne totuși cea a liderilor a căror existență este legată de război. Cei care își pot menține puterea doar atâta vreme cât se desfășoară un război, ale cărui obiective sunt neatinse încă sau extrem de greu de atins. Atunci perpetuarea la putere a unui lider este egală cu continuarea războiului, iar aici perspectiva păcii este complet absentă.

Și e dificil de stabilit dacă absența păcii, a voinței politice a părților sau a înțelegerii este rezultatul genuin al diferențelor de poziții, a ecartului între soluțiile propuse de părți sau propria lor definiție a victoriei - o formulă obiectivă și inatacabilă - și nu este rezultatul simplei dorințe de a menține puterea cu orice preț, inclusiv sacrificându-și țara, națiunea, pacea. Tot astfel cum nu putem ști dacă escaladarea sau extinderea războiului, căutarea unor noi ținte și dușmani nu este, de fapt, parte a aceluiași proces de menținere la putere.

Fără a face o comparație în sine, ne-am propus să analizăm aici două cazuri: Benjamin Netanyahu, premierul israelian și Vladimir Putin, președintele Federației Ruse. Personalități altă dată relativ apropiate și cu înțelegeri clare, azi tot mai mult aflate în divergență de poziții, după îmbrățișarea unei poziții neechivoce pro-arabe și pro-palestiniene de către Președintele rus pe motiv că omologul său american are (sau avea) o poziție neechivocă pro-israeliană. În ambele cazuri, putem vorbi despre fenomenul încastrării în război, a încremenirii în proiectul confruntării și a mecanismului menținerii la putere a liderilor atât timp cât este război. Cu generarea, în consecință, a motivelor sau cu extinderea războiului pentru a avea motive pentru perpetuarea la putere, indiferent de costuri.

Benjamin Netanyahu: decontul finalului de război în Gaza

În cazul Netanyahu, lucrurile sunt cele mai simple cu putință. Asocierea la guvernare cu extrema dreaptă, din rațiuni de siguranță personală în fața justiției și de perpetuare la Guvernare, în fața amenințării deciziilor în justiție a unor cazuri de corupție au făcut ca liderul israelian al Likud să mute politic greutatea interesului serviciilor de informații în Cisiordania, acolo unde se aflau interesele coloniștilor și partenerilor de guvernare, ocultându-se pericolul reprezentat de Hamas în Gaza. Așa apare cea mai mare catastrofă a istoriei statului evreu după Golda Meir, pe care premierul israelian e așteptat să o deconteze prin demisie, demitere și ancheta unei comisii a Knessetului independentă și profesionistă.

Nici ceea ce a urmat pentru liderul politic al statului evreu nu a fost de bun augur. După 7 octombrie și atacul oribil terorist al Hamas, a existat mișcarea de retaliere cu obiective maximale greu de atins: eradicarea Hamas, eliberarea tuturor ostaticilor și controlul securitar al Israelului în Gaza sine die. Mai mult, acțiunile de strămutare succesivă a peste un milion de palestinieni către sud, blocarea ajutoarelor umanitare, distrugeri și atacuri cu nenumărate victime civile au ridicat problema legalității, legitimității și posturii morale a Israelului în acest caz, inclusiv tema proporționalității în război, alterată fundamental de repetatele referințe publice ale liderilor de prim plan israelieni la răzbunare. Decesele civililor și a unor lucrători umanitari au determinat strigătul consternat al comunității internaționale și înăsprirea tonului discuțiilor cu Israelul, inclusiv în cadrul relației tradiționale cu Statele Unite.

Azi liderul statului israelian se află între ciocan și nicovală: pe de o parte i se cere săptămânal, în manifestări mamut, demisia din funcție, pentru atacul la adresa legilor justiției și a democrației statului(dinainte de atac), apoi pentru răspunderea pe care a avut-o în cadrul atacului, în al treilea rând pentru refuzul de a recurge la diplomație, cea care a adus cei mai mulți ostatici în libertate - față de 2 eliberați de forțele israeliene de apărare, corpul unui decedat recuperat și trei ostatici uciși din greșeală de forțele israeliene, sub steagul alb. Iar în al patrulea rând, nici modul în care curge actuala campanie militară din Gaza nu a scăpat criticilor împotriva premierului Netanyahu.

Tipul său de dependență de război se traduce în faptul că, odată ce se înregistrează un armistițiu și o pauză substanțială, tema răspunderii premierului Netanyahu și a altor lideri de instituții pentru atac, ostatici, morții civili din Gaza se reaprinde și revine în prim plan, pe masă. Cu alte cuvinte, atunci când războiul se încheie sau ia o pauză substanțială, capacitatea premierului de a rămâne în funcție scade dramatic. Asta face ca Netanyahu să fie încastrat în război, să și-l dorească, atât continuarea lui cât și extinderea eventuală, deși ar prefera ca o asemenea eventualitate să fie controlată, că e vorba de Hezbollahul libanez sau de intermediarii iranieni din Irak sau de Iran însuși. Un caz tipic de lider politic încastrat în război, care-și joacă existența pe perioada cât războiul rămâne în prim plan.

Putin și războiul din Ucraina: încremenirea în proiectul războiului fără limite și fără sfârșit cu Occidentul

Desigur, pe altă linie de argumentare, Vladimir Putin este, la rândul său, un lider încastrat în război. Orice stopare a conflictului din Ucraina aduce în prim plan dezbaterea costurilor războiului și a aspirațiilor spre pace și discută fără drept de apel viitorul lui Putin sau proiectul Rusiei post- Putin. Președintele rus și-a spoliat țara, apoi a împins-o în conflict cu Occidentul, a izolat-o, și a supus-o celor mai dure sancțiuni, care i-au blocat perspectiva de creștere. Transferurile tehnologice s-au oprit, în timp ce costurile în oameni, specialiști și economie, sume aruncate pe geam în sacul fără fund al războiului, toate amenință să ducă la prăbușirea Rusiei sau stagnarea acesteia ani în șir, incapabilă să readucă pe linia de plutire o economie care să lanseze valori publice de încredere și susținere internațională pe termen scurt și mediu.

Putin își are destinul legat de războiul din Ucraina. De victoria în acest război. Fără a fi foarte clar că, dacă ar repurta victoria în război, temele spolierii și distrugerii Rusiei, distrugerea prestigiului său și perspectiva plăților de despăgubiri de război, de costuri ale reconstrucției Ucrainei ar dispărea. În fapt, cariera politică a lui Putin de aici înainte este indisolubil legată de războiul de agresiune pe scară largă, de mare intensitate, pe termen lung din Ucraina. Iar atât succesiunea cât și percepția despre el ca lider politic, în memoria colectivă, afectează abordările sale în perspectiva confruntării în conflict.

Putin este, la rândul său, încastrat în război. Fără a avea certitudinea că prăbușirea sa și a Rusiei nu va avea loc anterior încheierii războiului. Și totul pe baza credinței ferme că, într-o autocrație, este de ajuns un impuls marginal, nesemnificativ altfel, într-un domeniu negândit de nimeni și care erupe brusc, imprevizibil, poate duce la explozia sistemului, în primul rând pe baza lipsei capacității autorităților de ranguri inferioare de a-și asuma răspundere fără ca să fie tutelați sau să decidă șefii de la Moscova. Apoi pentru că un colos cu picioare de lut care este o asemenea autocrație nu știe să-și gestioneze crizele proprii și se poate prăbuși în mod neașteptat la un stimul sau schimbător al șanselor ce poate veni, practic, din neant, de nicăieri. Dar nici încheierea conflictului în orice formă nu este o garanție pentru Putin că fie și postura sa de erou nu este o premiză de pensionare chiar de către grupul său de apropiați.

Spre deosebire de Netanyahu, Putin nu are nici un stat democratic sub el, nici presiuni și manifestații publice. Doar că resimte costurile fiecărei erori, că e vorba despre atacul terorist de la sala de spectacole Crocus, că e vorba despre inundații sau despre alte urgențe civile cărora uriașul apărat represiv și de război nu știe să-i facă față. Preocuparea și prioritățile lui nu au nimic de a face cu amenințările reale la adresa cetățenilor ruși, cu care Putin a rupt pactul social pe care-l avea privind situația economică și relativa prosperitate, apărarea securității și siguranței publice contra neimplicarea politică și susținerea regimului sau neimplicarea în război și neasumarea de costuri majore în linia întâi pentru rușii obișnuiți.

Imperialism, revizionism, revanșism a la Putin

Putin a ales să-și sacrifice țara și poporul, postura internațională și să-și epxună slăbiciunile militare doar pentru a-și realiza visul refacerii Imperiului și pentru o dorință nestăvilită de revanșism și revizionism, precum și dintr-o ambiție nemăsurată de mărire a unui lider care a fost dezinformat de propriile instituții - care l-au mințit în legătură cu războiul și propriile instrumente pe teren – dar care nu se poate despărți de liderii loiali care le conduc. Azi Putin nu se mai poate opri din război, fiind mai preocupat de moștenirea pe care o va lăsa urmașilor săi decât costurile pe care le impune propriului său popor, propriei sale țări.

Din nou, avem de a face cu un lider încastrat în război și care este preocupat doar de sine și, eventual, de grupul din imediata sa apropiere, care trebuie să supraviețuiască, nicidecum de nevoile populației, de viitorul țării sale, de perspectivele și costurile pe care i le aduce zi de zi prin războiul de agresiune din Ucraina. În schimb scornește pe bandă rulantă noile teze ideologice ale războiului informațional prin care conturează liniile unui război cultural și civilizațional cu Occidentul, extinzând actuala confruntare și dorind perpetuarea stării de război pentru a nu plăti costul declanșării lui.

Vladimir Putin are aceeași vocație ca, imediat ce există o pauză substanțială, o înfrângere sau o victorie în război, să fie pus în cauză și schimbat, trimis la pensie, izolat și păzit, creându-se realitatea dispariției sale din prim-planul politicii ruse. Cu putinismul urmându-i la scurtă vreme și o memorie execrabilă despre epoca sa rămasă în istorie ca eșec și prăbușire, cu costuri majore și ambiții individuale nesatisfăcute, dar fără nici o preocupare reală pentru Rusia și ruși.