Antrenorul, ca de obicei, a stins lumina exact la zece, urându-ne noapte bună, firește, înainte de-a apăsa pe întrerupător. Într-o clipă bezna a invadat dormitorul. Ceea ce mă mira de fiecare dată e cât de repede adormea Angelo. Îndată. Sforăitul lui răsuna  în toată încăperea de cum antrenorul stingea lumina. La capitolul ăsta îl bătea chiar și pe Alexandru care era cel mai bun dintre noi. Al doilea se deconecta Anton.  Apoi Liviu, Leo și Fiodor. După care  Viorel,  Sorin și Ștefan. Lor le plăcea foarte mult să vorbească pe întuneric, poate chiar mai mult decât pe lumină. Ziua nu-i prea vedeam să discute. Vorbeau însă noaptea, după ce domnul Ciobanu trimitea întunericul peste noi.  De multe ori, trăncăneau și râdeau cu voce tare.  Povesteau despre fete sau despre fricile lor. Apoi adormeau și ei. Iar la urmă eu.

Înainte să adorm, l-am văzut pe Doru dându-se jos din pat și dispărând pâș-pâș din dormitor. Pășea ca pe piuneze, temându-se să nu ne trezească din somn. Nu știu unde plecă. Veni doar peste două ore, călcând pe vârful degetelor și zâmbind șmecher. Nu știu de unde venea.

Dimineața, m-a trezit Alexandru. Afară de-abia se lumina de ziuă și el deja ieșea cu mingea la braț din dormitor, ca să se antreneze.

Într-o noapte, la vreo două ore după ce domnul Ciobanu a stins lumina Fiodor și Zosim au părăsit dormitorul și au revenit înapoi împreună cu două fete. Toți erau beți tufă. S-au culcat cu fetele alea. În noaptea aia, fata lui Fiodor a greșit patul când a revenit de la baie. S-a băgat sub pătura mea, fără să-și dea seama că a încurcat adresa. M-a înlănțuit cu mâinile pe după ceafă și m-a pupat lacom. Duhnea a alcool. Pentru prima dată în viață am pupat și eu o fată, și nu conta deloc că era beată. Nu știu dacă și-a dat seama că nu-l pupa pe Fiodor, care deja mâna porcii la jir și nu mai auzea nimic. Cred că a înțeles. Cu toate astea, nu m-a părăsit. Nu știu ce era între ea și Fiodor, dar fata a rămas cu mine câteva ore bune. Ea îmi conduce mâinile mele neîndemânatice. Ea mi-a condus palmele către sânii ei trandafirii, provocându-mi o erecție îngrozitoare, pe care, firește, a simțit-o și ea, întrucât am împuns-o în burtă. Mi-a împins mâna între picioarele ei arcuite. De parcă aș fi făcut asta dintotdeauna, cu toate că nu o mai făcusem până atunci niciodată, îi mângâiam buzele vaginului, umed deja.  Când am intrat cu degetele în vaginul ei, parcă aș fi intrat într-o casă cuprinsă de flăcări. Înăuntrul ei totul ardea și totul trosnea. O pălălaie uriașă, care devenea tot mai mare și mai mare cu cât pătrundeam mai adânc. Aveam impresia că mă aflam în inima focului. În inima unui mare pojar. Al unui incendiu devastator, pe care nimeni din lumea asta nu l-ar mai fi putut stinge. Îmi luă foc și hainele mele. Începu să-mi ardă și degetele mele. Îmi ardeau și picioarele mele. Îmi ardea și burta mea . Îmi ardea ceva în burta mea și în piept și în cap și în gură. Ardeam tot, în timp ce ea mă pupa și gemea înăbușit, ca să n-o audă colegii mei, dar cine s-o audă, când toți dormeau tun, în frunte cu Fiodor și cu Zosim. La un moment dat, niște convulsii ciudate i-au cuprins tot corpul- se zbătea ca un pește pe uscat – după care s-a destins și s-a relaxat brusc. Mi-a mușcat buzele până la sânge. Mă dureau, dar mi-am înghițit strigătele, odată cu saliva care îmi umplu gura. Plăcerea pe care o simțeam era mai intensă decât durerea. Prevala asupra ei. Apoi ea s-a ridicat în genunchi și s-a cățărat pe picioarele mele, intrând în mine. Era ca și cum ar fi făcut genuflexiuni. Intra și ieșea din mine cu o regularitate de metrometru. Cobora și se ridica. Se ridica și cobora și eu eram când undeva în adâncul ei încins, făcând parte din corpul ei învăluit de flăcări și fum, când afară.  Nu știu cum de nimeni dintre colegii mei nu se trezi. Se vede că erau foarte obosiți după antrenamentul de ieri seara. Cel mai tare mă bucura că Fiodor dormea dus. Din când în când ea se oprea și pur și simplu se culca peste mine, sleită de puteri, gâfâind, odihnindu-se și turnându-mi în cap o desfătare fără margini, pe care nu o mai trăisem până atunci niciodată.

Țâțele ei fierbinți îmi pârjoleau pieptul.

Aș fi preferat să adorm așa, cu ea lungită pe mine ca o plapumă. Mi-am zis că atunci când voi avea și eu o iubită o să dormim anume așa. Ea va fi pătura mea. Fata asta însă nici gând n-avea să doarmă. Se dezlipi de pieptul meu și își reluă dansul sălbatic. Dansul coapselor și sânilor ei arzând. Dansul apropierii și îndepărtării. Dansul pătrunderii și ieșirii. Dansul contopirii și dispariției. Dansul regăsirii și dezagregării. Dansul focului și al gheții. Era ca și cum ar fi țesut un covor. Sau ar fi turnat apă într-o cană fără fund. O apă rece, tocmai bună pe canicula asta zăpușitoare. Eu eram calul și ea călărețul. Mă ducea în pădurea unei plăceri întunecoase. Mi se părea că dintr-o clipă în alta o să-mi pierd cunoștința. Sau, poate, mi-am și pierdut-o, pentru că atunci când am deschis ochii, ea nu mai era lângă mine.  Dormea. Dormea în patul lui Fiodor, cu capul lipit de pieptul lui. Era așa de obosită că n-a auzit ceasul. Nu l-a auzit nici Fiodor sau Zosim și antrenorul când a intrat în dormitor ca să ne trezească, le-a găsit pe fete în paturile lui Fiodor și ale lui Zosim, fără nimic pe ele.

În ziua aceea ne-a lăsat pe toți fără micul dejun. Iar pe Fiodor și Zosim și fără prânz și cină.

În noaptea aia nu a mai închis un ochi până dimineață, gândindu-se necontenit la fata care a trecut prin patul lui. Pur și simplu n-a vrut să adoarmă, ca să nu se despartă de fata aia.

Dar prima lui noapte de insomnie n-a fost aia. Atunci ar fi putut să doarmă, dacă ar fi vrut, dar el n-a vrut. Prima lui noapte de insomnie a survenit atunci când voia foarte tare să doarmă și nu putea, iar asta s-a întâmplat imediat după ce au ajuns la Chișinău. Antrenorul i-a scos după cină pe terenul de fotbal, unde a doua zi urmau să joace primul lor meci de la turneu. S-au antrenat până la miezul nopții, pentru a fi a doua zi în formă.  S-au antrenat intens patru ceasuri și zece minute neîntrerupte.

În noaptea care a urmat nu a putut să adoarmă deloc, din cauza oboselii. Toți colegii săi au adormit instantaneu, numai el a rămas treaz. Dimineață, îl usturau ochii, iar în ghete parcă cineva i-ar fi turnat plumb. Înainte de meci, l-a rugat pe antrenor să-l lase pe banca de rezerve, dar acesta nici n-a vrut să audă și l-a trimis pe teren. În timp ce alerga după o minge, i s-au tăiat picioarele și mingea s-a rostogolit în aut.  Nu mai putea să alerge și pasa din prima, doar ca să scape de minge. Gâfâia. Picioarele i se împleticeau de parcă ar fi fost beat. Antrenorul urla de pe tușă să n-o mai facă pe nebunul și să joace. Îl făcea puturos. Zbiera să alerge după fiecare minge și el alerga, cu toate că nu mai era în stare să alerge. După meciul ăla a avut a doua noapte de insomnie. Dimineață, a mers întins la Vlăduț și acesta l-a examinat și a conchis că nu are nimic. I-a dat niște somnifere și atât. Nici antrenorul n-a vrut să-l ducă la spital sau să cheme salvarea. Vlăduț, într-un glas cu antrenorul, susținea că simulează. Iar domnul Ciobanu a refuzat să-l lase pe banca de rezerve și l-a impus să joace și în cel de-al doilea meci al lor din grupă, necrezând că ar putea să fie bolnav, pentru că nu așa arată oamenii bolnavi.

A mai avut o noapte de insomnie, iar a doua zi se simți ca o legumă fiartă. După a patra noapte de nesomn, îl cuprinse o neliniște devastatoare – avea și palpitații – iar ochii îi ardeau în cap ca niște bucăți de jăratic. I se uscă în gură și palmele i se jilăviră. Îl apucă frica pe drum spre cantină. O frică neomenească îi paraliză mintea și trupul și nu putu să mănânce nimic. Mâncarea sa i-o dădu lui Fiodor. Se temea că nu o să mai apuce să iasă din cantină și va muri la masa unde mânca. Ieși afară. Dar neliniștea îl așteptă și în stradă și se întoarse în hotel. Pe masa din hol văzu un caiet neînceput și un pix.  Nu știa cine le-a lăsat acolo. Le luă, fără să știe prea bine de ce.  Fugi cu ele în camera sa. Fugi ca să scape de teama că va muri dintr-o clipă în alta. Antrenorul l-a trimis pe Fiodor după el ca să-l scoată la antrenament. S-a antrenat câine-câinește. A jucat și în cel de-al treilea meci al lor din grupă, când  Doru a paralizat și Alexandru i-a luat locul și a putut întoarce scorul de la zero la cinci, bătând șase goluri.

Seara, nu putu din nou să adoarmă. Nici măcar somniferele nu-l ajutau. Se foia în pat de pe o coastă pe alta, cu mintea paralizată de teama că nu va mai ajunge până dimineață. I se părea că în secunda următoare va muri. Tremura. Îi clănțăneau dinții în gură și îi zvâcnea bărbia și inima în piept. Îi tremurau mâinile deasupra păturii. Se sculă pe fund îngrozit, vrând să se lungească sub pat. Cu cotul atinse caietul și acesta alunecă pe podea. Îl ridică. Parcă ar fi fost o pisică. Avea o copertă moale și plăcută. Semăna cu pielea fetei lui Fiodor. Îl deschise. Instinctiv, mâna sa apucă și pixul de pe noptieră și desenă o literă în caiet. Nu știa care. Mâna singură o desenase. Mâna singură mai scrise o literă. Mâna singură scria literă după literă. Iar literele astea se înlănțuiau în cuvinte și cuvintele alea formau propoziții. Era întuneric și nu vedea ce scria. Nu știa ce scrie. Și despre ce. Nu se gândea la asta. Pixul îi alerga pe foaie, așa cum alergau ei pe terenul de fotbal. Scria ca să scape de frica de moarte. De neliniște. De teamă. De groază. Scria ca să prindă ziua de mâine. I se părea că va muri dacă se va opri din scris.  Pentru nimic în lume nu trebuia să se oprească și el nu se opri. Scria cu ochii închiși. Îi ținea închiși pentru că atunci când îi deschidea îl frigeau și îl dureau într-un mod pur și simplu îngrozitor. Îl dureau așa de tare că-i venea să țipe.

Scriind, a simțit cum i se topea gheața din cap. A scris până afară se făcu ziuă. În ziua aceea a purtat caietul peste tot cu el. Doar pe terenul de fotbal nu l-a luat, încolo, peste tot, chiar și la budă. Cum simțea primii fiori ai fricii, începea să scrie și scria până frica îl lăsa. Nimeni nu știa ce e cu el și toți erau foarte uimiți văzându-l cum se oprește în mijlocul străzii și scrie. Ei l-au întrebat ce scrie și el le-a spus că poezii, doar ca să scape de ei, pentru că nici el nu știa ce scrie și ei l-au poreclit poetul.  Nu-și recitea niciodată cele scrise. Toate caietele terminate le arunca la ghenă sau le ardea ca să nu le citească nimeni. Numai când scria nu-i mai era frică de moarte. Numai când scria nu-i mai era frică de nimic. Când scria, juca mai bine. Și nici antrenorul nu mai urla la el. Obișnuia să scrie în vestiar, înainte de meciuri. Toți știau că asta îl ajută și nimeni nu-i mai spunea nimic, nici măcar antrenorul. Ei se încălzeau, iar el scria. Iar atunci când scria, juca foarte bine.

A scris și înaintea finalei, pe care au câștigat-o. Nu a mers la banchetul de după. S-a retras la hotel și a scris la el în pat. În ultimul timp, scria tot mai citeț. Colegii l-au găsit dormind cu caietul în mână. Ei nu știau că aia era prima lui noapte de somn. I-au sustras caietul din mână, cu grijă ca să nu-l trezească și au ieșit din cameră. Pe el l-au lăsat să doarmă, iar ei au mers să-l citească.