Diplomații și militarii. Sunt meserii diferite, care reclamă abilități distincte și nu mai puțin profesionalism, în fiecare caz în parte. Dar aparțin unor instrumente complementare ale statului, instrumente fără de care nu poate exista un stat serios. E adevărat însă că nu rareori întâlnim un nivel de tensiune între cele două caste, cu atât mai mult în timp de război. Cine trebuie să prevaleze și cine să manifeste reținere? Cine e îndreptățit mai degrabă să reclame o poziție dominantă în deciziile luate în timp de război? O dezbatere care merită făcută întotdeauna.

Diplomați, militari, politicieni

Mai mult, mai putem adăuga o castă, mult mai hulită dar nu mai puțin importantă în război: politicienii. Pentru că cine ar putea să obțină susținerea publică pentru orice acțiune și soluție de mobilizare a societății sau pentru un acord de compromis după conflict și cine asigură susținerea politică atât diplomaților cât și militarilor în exercitarea profesiei lor? Cu atât mai complicată ecuația în trei în care politicienii trebuie să asigure legitimitatea și acceptabilitatea soluțiilor profesionale propuse de diplomația și militari către populație, dar pe seama costurilor de imagine pe care le asumă politicienii.

Desigur, diplomații au mai degrabă înclinația spre compromis(personal îl prefer pe cel care nu compromite, deși accept faptul că există și momente pentru deciziile grele, care trebuie luate câteodată, chiar dacă nu sunt plăcute, sunt costisitoare și nefericite, nu ni le dorim), nevoia de stabilitate și predictibilitate, evitarea surprizei strategice și a insecurității cronice. Li se adaugă aici, ca și în cazul politicienilor, aversiunea pentru risc. Ca susținător al instrumentelor prevenirii și soluționării conflictelor, mărturisesc că marșez mai degrabă pe această direcție, a evitării riscurilor maxime, ca formă de responsabilitate a oamenilor de stat, ca și a evitării escaladării inutile – pun deoparte escaladarea pentru dezescaladare, dar strict cumpănită, nuanțată și controlată, în condiții specifice.

Militarii sunt cei care știu cel mai bine cum arată un teatru de război. Știu cât și cum arată suferința, atât a militarilor implicați, cât și a civililor din zone de conflict. De aceea sunt ultimii înclinați să recurgă la război, chiar dacă sunt profesioniștii chemați să prezinte plusurile și minusurile în perspectiva operațiunilor militare, să dea soluțiile profesionale pentru apărare, descurajare sau acțiuni ofensive și țintite. Aici intervine curajul, forța internă, disciplina, știința și cunoașterea profesională, adaptarea constantă, doctrinară și tehnologică. De aceea orice stat are nevoie să dezvolte instrumentul militar și să-și asculte militarii când este vorba despre profesia lor. Tocmai pentru a nu ajunge la război. Tocmai pentru a avea toate șansele de a câștiga orice posibilă confruntare. Cu atât mai mult în timpuri de război în vecinătate precum cele de azi.

Și mai sunt politicienii. Cei mai huliți pentru că nu au o meserie în sine. Cei care sunt considerați pescuitori în ape tulburi pentru că mint sau nu-și respectă cuvântul dat. Pentru că sunt cei a căror meserie este să obțină voturi, susținere și să exercite puterea. Pentru că sunt considerați slab pregătiți în meseriile lor și li se impută că vin în prim plan pentru a profita de funcții. Dar sunt și cei care au toată răspunderea și care plătesc pentru alegeri și decizii, în primul rând, cei care trebuie să asigure luarea deciziilor critice și susținerea politică și publică a deciziilor profesionale pe care le propun diplomații și militarii. Și cei care au cea mai redusă credibilitate în fața ambilor, diplomați și militari, și chiar a publicului general, pe zonele lor profesionale, pentru că nu se pricep. Dar ei iau deciziile și controlează activitatea primilor.

Cele două fețe ale săbiilor din război: diplomația și forța armată

Fără forța armată nu se poate. Diplomație fără toate instrumentele de putere ale unui stat e inutilă. Nu e credibilă, e făcută cu mâinile legate la spate. Scoți maximum din ceea ce ai. De aceea structurile de forță – capabilități, apărare, participări în teatre de operații externe reale, realizări, credibilitate și încredere publică – toate contează. Alături de componenta indispensabilă de intelligence, care li se alătură. Și, desigur, efortul economic și industrial care pregătește și asigură mașinăria de război.

În urmă cu circa o lună, a sosit la Kiev consilierul pentru securitate națională al Președintelui american Joe Biden, Jake Sullivan. Desigur, principalel dezbateri au vizat pachetul de sprijin militar, dar tema care a izbucnit în Conferința pentru Securitate de la Kiev, public, a fost solicitarea de a nu mai lovi rafinării de petrol în Rusia. Motivul indirect era creșterea prețului la petrol la nivel global și impact major asupra agendei și campaniei electorale din Statele Unite. O motivație pur politică și electorală. Astăzi Rusia a pierdut peste 15% din capacitatea sa de prelucrare națională și a ajuns să importe benzine din Kazahstan.

Desigur, loviturile Ucrainei țintite pe teritoriul rus sunt legitime, statul ucrainean fiind sub atac. Tot astfel cum distrugerea sistematică a capacităților de rafinare nu face decât să răspundă distrugerii sistematice de către artileria rusă de mare distanță a centralelor de producție a electricității din Ucraina, pe motiv că alimentează fabricile subterane de armament, care nu pot fi distruse altfel. Desigur, în trecere sunt afectate fundamental capacitatea cetățenilor ucraineni de a trăi, cea ce e o crimă împotriva umanității și crimă de război. Dar la câte s-au îmntâmplat la Irpin, Bucha și Borodianka, răpirile de copii pentru care chiar Putin are mandat de arestare al Curții Internaționale de Justiție, mai contează distrugerea infrastructurii de încălzire și producere a energiei electrice din Ucraina? Doar noul ajutor american va crește capacitatea apărării anti-aeriene în profunzimea teritoriului ucrainean.

Pe de altă parte, creșterea prețului barilului de petrol vine din conflictul din Orientul Mijlociu, perspectiva războiului deschis Israel Iran și atacurile Houthi din Yemen asupra vaselor care traversează Golful Aden, strâmtoarea Bab el Mandeb și Marea Roșie spre Europa. I se adaugă noile sancțiuni asupra pieței petroliere venezuelene după ce Maduro nu și-a respectat angajamentul să facă alegeri corecte în Venezuela și a antrenat alte sancțiuni. Nu toate provin din războiul de agresiune al Rusiei în Ucraina și loviturile de retorsiune ucrainene.

Nu orice este negociabil: onoarea, verticalitatea, prestigiul și credibilitatea

Și pe această dimensiune, a războiului Rusiai în Ucraina, diplomații, inclusiv unii americani, au o tendință de a propune variante de inclusivitate – prezență rusă la evenimentele internaționale - negociere, discuție, angajare, compromis pas cu pas. Imediat. Cu orice costuri. Ori nici asta nu se poate tot timpul, ci și aici trebuie răbdare strategică. Militarii apreciază acțiunea și impactul unor operațiuni curajoase. Pentru ei Kiril Budanov, șeful serviciilor de intelligence și trupe speciale ale Ucrainei este eroul.

Nici un pas înapoi, acțiuni îndrăznețe și de impact, acțiuni care să mențină moralul militarilor și al populației, acestea sunt țintele sale, împreună cu un deziteres politic și de  imagine major, care nu-l aduce în conflict cu zona Politică. E interesat de atacurile directe, se spune chiar că a participat la multe acțiuni pe teren, în Crimeea și teritoriile ocupate, în profunzime. Iar Rusia și rușii trebuie să simtă că sunt în război, să resimtă direct și costurile, nu numai teritoriul ucrainean care e distrus și ocupat.

Încredere, forță, acțiune, curaj, risc, acestea sunt calitățile așpreciate la Budanov și la militari. Așa cum a fost apreciat și Zaluzhnîi, până la rivalitatea cu Zelenski stârnită de informația că ar considera o candidatura prezidențială. Apreciat este și actualul șef al Apărării ucrainean Oleksandr Sîrskii. La el definiția victoriei este dată de triada drone, răbdare, disciplină. Un personal mai puțin spectaculos decât predecesorul său sau Budanov, dar și fără perspectiva de a afecta politicul sau stabilitatea în timp de război.

Formula integrată: politică externă, de securitate și apărare

Cum arată în război raportul? Cine contează? Desigur, toate constituțiile democratice au clară relația care ține de controlul civil asupra Armatei și a serviciilor de informații. Tot astfel cum, la nivelul diplomației, mandatul și decizia politică, bazată pe argumente și opțiuni profesioniste, este referința supremă. Dar aici, răspunsul este mult mai simplu.

Toți contează. Împreună. Integrat. Și diplomați, și militari, și politicieni, și ofițeri de informații. Este un diapazon divers, sinergic, la dispoziția statului serios, parte indispensabilă a oricărei soluții câștigătoare, a interesului național. Nu întâmplător politică externă, securitate și apărare sunt tratate integrat la nivelul  UE. Nu întâmplător atributele acestea se regăsesc la nivelul președintelui României, desigur moderate instituțional prin intermediul CSAT, cu reprezentarea guvernamentală și instituțională cunoscută.

Decidentul, președintele, cel care reprezintă statul și are cea mai mare legitimitatea prin numărul de voturi prin care este ales, cel mai reprezentativ reprezentant politic, trebuie să fie și cumpătat, și pregătit în aceste domenii, și cunoscător, și curajos, și cu știința războiului, cu atât mai mult în timp de război. Și neapărat echilibrat. Nu e o poziție deschisă neaveniților. Susținerea sau sursa puterii politice clar definită este obligatorie. Nu merge altfel, de aceea politica e al treilea termen al ecuației propuse diplomați-militari în timp de război.

Nu e locul neaveniților și necunoscători cum nu e locul pentru cei fără credențiale sau susținere politică și anvergură reală. Consilierii nu pot asuma totul, tot timpul, nici nu pot repara tot ce se pierde. Președintele e deseori singuri în reuniuni, are contacte personale și informale, directe, de aceea fără limbile de circulație și fără abilitățile necesare e o opțiune ratată. E reprezentantul suprem al statului, cu toate instituțiile sale, nicidecum o persoană care face ce vrea și ce-și dorește. Responsabilitatea e primordială aici. Pentru că decidentul are o responsabilitate absolută politică, juridică, de putere.

Răbdarea strategică și soluția militară pentru instaurarea păcii

Cazul Nagorno-Karabakh ne-a demonstrat, dacă mai era nevoie, că răbdarea strategică are limite. Că degeaba aștepți 28 de ani cu patru rezoluții ale Consiliului de Securitate și fără o perspectivă de implementare a acestora. Și că răbdarea publică are limite. Mai mult, așa am aflat din nou că războiul se soluționează și prin victoria împotriva oponentului. Că pacea se câștigă și prin război, oricât de neplăcută și inacceptabilă ar fi această variantă. Când ai avut 30 de ani și momente multiple pentru a câștiga pacea la masa erde și ai refuzat-o, ești condamnat să accepți soluția care rămâne. Și, desigur, nu e ușor. Doar că acordul recent pentru delimitarea frontierei pe zona cea mai grea, cu cele 4 sate foste azere returnate arată revenirea la spațiul de negociere constructivă și părăsirea sau încheierea epocii confruntării armate între cei doi vecini, Armenia și Azerbaijan.

Așa și în Ucraina. Ambele părți consideră că războiul poate fi soluționat doar prin victoria asupra oponentului. Sunt definiții divergente ale victoriei, complet inacceptabile celeilalte părți, deci pornirea spre negociere nu are o bază reală astăzi. În fapt, Rusia vrea măcar o zonă largă tampon controlată la frontiera sa, pe teritoriul ucrainean, dacă nu toată Ucraina și schimbarea de conducere la Kiev, așa cum o afirmă public.

Rusia vrea o zonă tampon mai lată decât adâncimea de atac a Ucrainei – un lucru practic imposibil de atins, o condiție rezultat moștenit din cel de-al doilea război mondial, prin separarea părților. Azi atacul poate avea loc oriunde pe teritoriul fiecăruia dintre oponenți. Oricât de adânci ar fi teritoriile. Iar ideea spațiului tampon nu mai există decât pentru atacuri terestre pe scară largă. A demonstrat-o și experiența Israelului, la 7 octombrie și la ultimul atac masiv cu rachete al Iranului.

Ucraina își dorește, firește, recâștigarea teritoriului. Nu să țină rușii la distanță, nici să țină armele dincolo de o zonă tampon, în interiorul teritoriului Rusiei. Dar Ucraina dorește, normal, să se asigure că Rusia nu o să mai utilizeze forța armată pentru a-și atinge nivelul de ambiție în politica externă. Lucru greu de atins în absența unei înfrângeri reale a Rusiei pe teritoriul ucrainean și o eventuală prăbușire a conducerii care a lansat războiul.

Dar nu un ideal imposibil. Și în acest caz trebuie să știm că înfrângerea dușmanului e o formulă de soluționare a conflictului și de instalare durabilă a păcii.