Nu, nu o avea cu biserica. Nici nu-și amintea când a fost ultima oară într-o biserică. De fiecare dată trecea pe alături, consternat că unii procedau invers. El nu-i înțelegea. I se păreau duși cu pluta. Niște încuiați.

Rușii au năvălit în sat și ei se apărau în fața bisericii. Un glonț fierbinte îi ciurui coapsa stângă, doborându-l din picioare, de parcă ar fi fost un urs. Nu putea să se scoale de jos. Urla de durere. Infirmierul îi dezinfectă și-i bandajă rana în timp ce luptele se duceau chiar în jurul lor. Nu-l puteau căra după ei, și comandantul i-a propus să-l lase în biserică, pentru a-l prelua de acolo după ce bătălia se va încheia. În altă parte n-aveau unde.

Ușa bisericii era deschisă, dar înăuntru nu era nimeni. Ardeau candelabrele și sfeșnicele cu lumânări. Infirmierul a plecat și el a rămas singur într-o biserică cu vitraliile sparte și cu icoanele găurite. 

Infirmierul l-a lăsat pe o bancă, în fața icoanei Mântuitorului, care, culmea, nu a pățit nimic. Nu știa cum se va termina lupta. Dacă ai lor pierdeau, rușii îl puteau lua prizonier sau îl puteau împușca. Ar fi preferat, firește, să-l împuște. L-a cuprins groaza. Totuși, nu voia să moară. Acasă îl aștepta soția și cei doi gemeni ai lor de doi ani. Voia să-i revadă. L-a cuprins groaza la gândul că s-ar putea să nu-i mai reîntâlnească niciodată. Nu știa ce să facă. Afară se auzea răpăit de mitraliere, nu le deosebea, nu știa dacă trag ai lor sau rușii. În biserică se răspândeau explozii de obuze, țipete, răcnete, plânsete, uruitul tancurilor, iar atunci când treceau tancurile pe stradă, biserica se clătina. Explodă o nouă bombă în curtea bisericii și el căzu de pe bancă. Nu era în stare să se scoale în picioare și să se așeze înapoi. Cel mult, putu să se ridice în genunchi. Lângă tălpile băncii strălucea o cruciuliță.  Piciorul îl durea la nebunie. O luă în palmă și o privi. Îi era frică pentru soarta camarazilor săi și a sa. O puse în buzunar și își împreună mâinile și începu să se roage, el care niciodată în viața sa nu s-a rugat. Îl ruga pe mântuitor să-i ia durerile și să-i ajute pe ai lor ca să-i scoată pe ruși din sat. Nu știa nicio rugăciune. Se ruga cu cuvintele sale. Mai degrabă, implora decât se ruga. Repeta întruna: Doamne ajută-i pe ai noștri să-i scoată din sat pe ruși. Când se ruga, parcă nici piciorul nu-l mai durea la fel de tare. Îl chinuia doar când bubuia un nou obuz.

Deodată, se instală în tot satul o liniște ciudată, care nu putea să însemne decât un singur lucru, că luptele s-au terminat, dar nu știa cu victoria cui, iar asta pentru el era esențial.

Continua să stea în genunchi și să se roage.

Când oamenii au intrat în biserică, l-au găsit rugându-se în genunchi cu mâinile împreunate în dreptul gurii în fața icoanei mântuitorului. Printre ei era și comandantul său. Așa cum biserica se umplu de oameni, se umplu și sufletul său de bucurie. Nu-și dădu seama cum se trezi în picioare și cum începu să meargă în urma comandantului său, șchiopătând. Ieși afară cu gândul că atunci când o să se termine războiul o să se întoarcă neapărat în biserica asta în care s-a rugat toată noaptea, non-stop, fără oprire.

În curte îl așteptau camarazii săi, radioși.

Își legă la gât cruciulița găsită pe podea.