Nu, nu am să-l lovesc. Acum e momentul, s-a înclinat un pic într-o parte  și l-aș putea izbi în plină figură, doborându-l la pământ, dar n-am s-o fac. Pentru că pur și simplu nu vreau. Nu vreau. Și-a descoperit fața și l-aș putea trăsni în maxilarul stâng. Sau sub bărbie, dar nu  am chef. Da, știu că lumea aşteaptă.

Astăzi nu am nici un fel de tragere de inimă pentru asta. El parcă mă îmbie să-i mut fălcile din loc. Dar nu vreau.  Nu.  Nu ştiu de ce. Eu singur nu mă mai recunosc. Poate, nu mă simt bine? Ba nu, mă simt foarte bine. Poate am căzut din nou pradă melancoliei?  Nici vorba de asta. Dar despre ce-i vorba atunci? Da, e adevărat că am aflat că soția lui a fost călcată ieri de-o mașină și acum se zbate între viață și moarte, de la televizor, dimineață, înainte să vin la meci, la știrile dimineții. Atunci el de ce nu s-a dus la spital, dar a venit să boxeze? Poate vine de la spital? Poate, înainte să urce în ringul de box, a fost să-și viziteze soția. Eu, în locul lui, aș fi contramandat meciul. La dracul cu toate meciurile astea din lume. Mai importantă e viața soției mele. O cheamă Clara. Nu am văzut-o niciodată. I-am reținut numele. E un nume frumos. O femeie cu un asemenea nume nu poate să fie decât frumoasă. Eu nu aș pleca de lângă ea până nu s-ar face bine. De ce nu are grijă dracului de nevastă-sa, dar vrea să-mi spargă mie fața? Cum a putut-o abandona în asemenea clipe? Nemernicul. Pentru ce se bate? Pentru glorie? Glorie când nevastă-sa i-ar putea muri în orice clipă. Am mai auzit că mai are și un copil mic acasă. Acela cu cine l-a lăsat. Sau, poate, e și el în sală. În sală, în loc să fie la mă-sa la spital. De asta, se uită el din când în când în sală. Sunt și niște copii în primele rânduri și nu este exclus ca unul dintre ei să fie plodul lui. Pramatia. Nesimțitul. Nu-i pasă lui de nevastă-sa cât negru sub unghie. Jegul. Dar poate se bate pentru bani, pentru a-i plăti operația la creier, căci de pe sticlă am aflat că azi urmează să fie operată la creier? Ea e în comă, auziți, nevasta ăstuia cu care mă bat e în comă și i-ar putea muri în timp ce noi ne batem aici unul cu altul și lui nu-i pasă, vă imaginați, lui nu-i pasă deloc? Atunci cu atât mai mult ar trebui să-l zvânt în bătăi, pentru că n-are pic de suflet în el. La televizor am văzut cum piciul lui își bocea mama. Jurnaliștii ăștia nu ar trebui să arate asemenea cadre. Păi de ce să văd eu cum un copil își rupea părul din cap când a o mașină a aruncat-o pe mama sa cu capul de asfalt? Ei traversau strada regulamentar, ținându-se de mână. O mașină i-a lăsat să treacă și alta i-a ieșit în față și a trântit-o de pământ, iar el a scăpat nevătămat ca printr-o minune.   Păi, dacă-i așa, atunci ar trebui să-mi fie milă de el ca să nu-l las pe piciul acela orfan de ambii părinți. Dar mie nu mi-e milă nici de copil, nici de tip, nici de soția sa. Eu nu știu ce-i aia milă, altfel n-aș practica boxul.  Mie nu mi-e milă de nimeni. În ziua când a murit tatăl meu, eu am preferat să lupt pentru centura de campion decât să merg la înmormântarea lui. E adevărat că meciul acela a fost  programat cu mult înainte ca tata să se îmbolnăvească și să moară, dar eu aș fi putut să-l anulez, dar n-am făcut-o.  În ziua aia când tata a fost înmormântat eu am devenit campion  și azi îmi apăr centura de campion. Dacă am avut vreun regret că n-am fost la înmormântarea tatei. N-am avut. La cimitir însă am mers după meci.  Am chiulit de la banchetul dat în onoarea mea și am mers la mormântul tatei, unde am stat toată noaptea. Nu, n-am plâns. Eu eram singurul lui băiat, i-am plătit pe oamenii de la cimitir să-l înmormânteze. Nu am răspuns la nimeni la telefon. Pur și simplu l-am deconectat. L-am văzut și pe el intrând palid pe ring și m-am întrebat oare nu cumva a murit Clara? Sau era îngrijorat din cauza ei. Poate, situația ei s-a înrăutățit și mai tare și i-au transmis asta. Atunci de ce dracului nu se duce la spital? Pentru că vrea să fie campion? Dar eu de ce nu m-am dus să-mi înmormântez tata, pentru că voiam să fiu campion? Mă uit cât de jalnic și de dărâmat e și pur şi simplu nu-l pot lovi, țopăi în jurul lui cu pumnii ridicați în dreptul feței și doar simulez loviturile și nu-l lovesc. O văd pe soția lui stând în comă sub aparate la spital și nu-l pot lovi. Mă înțelegeți, nu mi se ridică mâna să-l lovesc, cu toate că la asta mă pricep foarte bine, poate, cel mai bine din lumea asta. Țopăie și el și în jurul meu așteptând momentul potrivit ca să-mi trântească un pumn în nas.

Văd asta. Văd asta prea bine, a încercat de mai multe ori și eu m-am ferit de fiecare dată. El atacă și eu fug, și asta îl face să creadă că m-aș teme de el și se întărâtă și mai tare.  Soția lui a fost internată ieri seara la spital și eu nu exclud că el și-a petrecut toată noaptea alături de ea, de asta, are ochii roșii de nesomn. Văd bine că n-a dormit toată noaptea. El luptă cu doi adversari, cu mine și cu propria sa oboseală și asta îl face și mai arțăgos. Ar vrea să-mi dea lovitura decisivă ca să termine mai repede meciul și să se întoarcă la nevastă-sa la spital. Un an de zile s-a pregătit pentru clipa asta. Poate, se asta, nici n-a amânat meciul. Tot orașul a așteptat meciul acesta. Antrenorii noștri, fanii, lumea obișnuită, jurnaliștii, nu întâmplător sala e plină. Le aud mugetul. Seamănă cu mugetul unui taur sau al unei mări cuprinse de furtună. Uite că am devenit și poet, eu care nu am citit în viața mea vreo poezie. Lumea aşteaptă. Îi aud cum strigă să acţionez. Nu o să mai dureze mult și o să-i aud cum o să mă huiduiască. L-am și auzit pe cineva din primul rând strigând că n-a văzut în viața lui un meci mai plictisitor decât acesta. Următorul lui pas va fi să protesteze că de ce a plătit bani pentru un meci ca acesta. O să-și ceară banii înapoi.  Unii au așteptat  un an întreg meciul ăsta cum alţii așteaptă un concert la filarmonică cu Luciano Pavarotti, dacă acesta mai trăiește, că nu știu nici asta, pentru că eu nu merg la concerte. Unii au venit la meci cu iubitele lor. Pentru ei, a-i vedea pe alții – pe noi –  cum se bat – cum ne bate e o mare bucurie, e cea mai mare bucurie pe care o pot avea în viaţa asta.

Dispoziția mea s-a schimbat după ce am intrat în ring. Înainte de meci, aveam o poftă nebună să mă bat și cum să nu o am când boxul e viața mea. Nu, nu mă simt rău. Nu am ameţeli. Nu m se învârte capul. Nu  îmi vine să vărs. Dar parcă nu îmi place să mă…bat. Pentru prima dată în viață descopăr sentimentul acesta la mine. Nu o să vă vină să mă credeți, dar nu l-am mai avut până acum. Mi-o apărut brusc în după-amiaza asta, în timpul meciului și nu cred că e motivat de ceea ce am aflat despre soția bădăranului acesta fără suflet sau despre piciul lui, pe care reporterii l-au trezit bocind-o pe mama cu un ursuleț de pluș, năclăit de sânge, în brațe.

Până acum,  îmi plăcea să alerg în jurul adversarului meu cu pumnii ridicați în dreptul feţei şi să-l trăsnesc când se așteaptă cel mai puțin la aceasta. Pe neprins de veste. Doborându-l la pământ și  provocându-i un cnocaut fatal. Asta era cea mai mare bucurie a mea. Asta e și cea mai mai mare bucurie a oamenilor adunați în această sală. Jumătate din sala asta sunt admiratorii mei. Ei vor să-l cal pe nenorocitul acesta în picioare . Să-l fac terci. Să nu se mai scoale de jos. De asta au și plătit bilete. Acum aș fi putut să-l lovesc. Acum când el se poticni și fu gata să cadă. Nu ar fi avut cum să se apere. I-aș fi putut umple gura de sânge și sufletul de spaimă și deznădejde, dar n-am făcut-o. În schimb, mă lovi el  cu un croșeu năpraznic și cumplit. Nici nu credeam că am să cad. Am zburat prin aer şi m-am înşirat pe podea, iar eu i-am auzit pe unii din sală cum se întrebau dacă a fost frumos sau nu. Bineînţeles că a fost frumos. Am sărit de jos fără să-i permit arbitrului să înceapă numărătoare. Fanii mei strigau să mă răzbun. Îmi strigau să-i aplic o directă de stângă. Ei voiau sânge. Ei știau că sunt mai bun ca el și eu știam asta, dar nu mi se mai ridicau mâinile să-l lovesc de parcă m-ar fi vrăjit cineva. Ceva s-a rupt în mine. Vreau să boxez, dar mîinile nu mă mai ascultă. Nu mai pot boxa. Brusc, mi-am amintit de nevastă-mea, care m-a părăsit și s-a întors acasă, în România. Mi-e dor de nevastă-mea. Vreau să boxez, dar mîinile nu mă mai ascultă. Vreau să agaţ mănuşile în cui. Să vînd casa mea din Montreall, să încarc totul în containere şi să vin acasă, în România. Nu mi-e teamă că aud cei de la interbox ce spun. Eu vreau să las totul baltă şi să mă întorc acasă. Nimeni din sala asta nu știe cât de singur sunt eu după meciuri. Eu nu am pierdut până acum niciun meci. Numai victorii și victorii, dar după fiecare meci eu mă întorc acasă și acolo nu mă așteaptă absolut nimeni. Casa e pustie. Nevastă-mea i-a luat pe ea și pe cei doi copiii ai mei. Nu am cu cine schimba o vorbă. Între boxeri nu există prieteni, dar eu toată ziua mă învârt doar printre boxeri. Ca să câștigi, trebuie să-ți petreci toată ziua în fața unui sac cu box. De asta, m-a și lăsat nevastă-mea. Nu a divorțat, ci m-a lăsat. S-a întors în România și mi-a zis că mă așteaptă și pe mine. Mi-a zis că mă primește dacă mă las de box. Noi nu ne vedeam toată ziua. Ea nu mai putea suporta singurătatea. Acum nu o mai pot suporta eu. Înainte de meciul ăsta, am crezut că am să înnebunesc. Am sunat-o, dar ea nu mi-a răspuns la telefon. În ultimul timp nu-mi mai răspunde la telefon, nu știu de ce. Și nici la mailuri sau la mesaje. Mă tem să nu-și fă gist pe altcineva, dar eu fără ea nu aș putea să trăiesc. Eu toată viața m-am bătut doar pentru ea. Ca s-o fac pe ea fericită. Ca să fac bani și ea să-și poată lua orice dorește. Aseară am crezut că am să înnebunesc. Nu-mi răspundeau la telefon nici ăia mici. De parcă s-ar fi înețeles între ei și atunci m-a apucat o îngrijorare ciudată. Dacă s-ar fi întâmplat ceva cu ei, aș fi aflat de la știri, așa cum am alfat că soția jafului ăsta a fost călcată de o mașină. Jurnaliștii caută senzaționalul. Lor nu le-ar scăpa așa ceva. Dar asta nu mă putea liniști. Nu o să mă credeți, dar toată seara mă învârteam prin casă și mutam dintr-un loc în altul obiectele cumpărate de ea . Până și o veioză îmi deveni foarte scumpă doar de aceea că o cumpărase nevastă-mea. Eh, trebuie să recunosc că nici eu n-am dormit în noaptea de dinainte de meci. Am avut insomnie. În sensul ăsta, noi doi semănăm. Amândoi am avut insomnie. Dimineață am ieșit din casă cu sentimentul că mi-am futut viața. Dacă nu m-ar fi obligat clauzele contractului, cred că nu aș fi ieșit la meci. Dar asta nu se putea. Nu se poate. Mâinile nu mă mai ascultă. Mâinile îmi tremură. Tocmai mie să-ţi tremure mîinile care, pînă acum, nu am pierdut nici măcar un singur meci.

Mâinile nu vor să-mi mai execute comenzile. Eu vreau să mă bat, dar ele nu mă mai ascultă, nu se mai supun voinţei mele, nu se mai mişcă încolo unde vreau să le îndrept eu. Nici măcar în pumni nu le mai pot strînge.

Cred că organismul meu a îmbătrînit şi nu mai vrea să mi se mai supună. Organismul meu a cedat. Doar acum, în timp ce disput meciul ăsta, am înțeles ce vreau : să renunţ la box şi să mă întorc acasă, în România, să-mi cumpăr o casă la țară și să-i aduc acolo pe nevastă-mea și pe copiii mei. Şi de ce nu plec?   Ei nu mă lasă să plec. Nu, nu sunt minciuni. Nu v-am spus asta, dorința asta am avut-o și înainte de meci. Eu m-am dus la bosul meu și i-am spus că vreau să renunț la box și să mă întorc acasă, că nu mai vreau să joc nici măcar meciul de azi, că sufăr de depresie, că sunt singur, că mă piș eu pe banii lor, că eu vreau să mă întorc acasă și nu m-au lăsat. M-au obligat să ies pe ring. M-au amenințat că mă bagă la pârnaie dacă refuz să joc.  Eu m-am întors la hotel și m-am băgat în pat și ei au venit și m-au ridicat din pat, şi m-au adus pe acest ring. Ei. De ce nu vor să mă lase să plec ? De ce ? Pentru că ar foarte mulți bani dacă eu aș părăsi bexul.  Pentru că eu sunt cel mai bun la ora actuală. Chiar şi decât cel cu care mă bat acum. Ei cîştigă sute de mii de dolari de pe urma faptului că eu îmi fac cnocaut adversarii și-i umplu de sînge. Ei nu vor să piardă banii ăștia. Eh, nu v-am spus nici asta. Cu o săptămână în urmă eu mi-am cumpărat un bilet la avion- Montreal- București- și ei au aflat și mi-au anulat biletul, ca eu să nu pot zbura acasă. Ei îmi urmăresc fiecare pas. În permanență, trimit un om în preajma mea. Mă urmăresc și pe stradă, ca să nu fac lucruri necugetate sau să fug, cine știe unde și cine știe cum. Îmi ascultă telefoanele. Iar toată noaptea stă cineva la poarta mea și mă păzește. Ei mă păzesc ca să nu le scap de mâini, ăsta-i adevărul. Mă simt ca într-o pușcărie, dacă nu și mai rău. Eu nu-mi mai aparțin mie. Eu am devenit doar o mașină de făcut bani și nimic altceva. Adevărat că și eu sunt foarte bogat. Fiecare victorie mă face și mai bogat decât eram până atunci. Dar pe mine mă doare în cot de banii ăștia. Pe mine nu mă interesează banii ăştia. Sunt zile când pur și simplu aș vrea să ies din oraș și să mă duc într-o pădure, prin care pur și simplu să mă plimb, dar ei nu mă lasă. Am încercat. Și ei s-au luat cu mașinile după mine. Am coborât din mașină într-o pădure de lângă Montreal și ei mi-au pus pistolul la tâmplă și m-au forțat să mă întorc la sală și să mă antrenez, să lovesc toată ziua în sacul cu box. Eu mă antrenez și un bodyguard stă pe o bancă și mă urmărește ca să nu fug de acolo. Eu sunt prizonierul lor. Nu-i pot da la poliție, pentru că nimeni nu m-ar crede. Mai degrabă, m-ar crede nebun.

Mihai s-a născut în România. Eu nu l-am văzut la față. Soția mea m-a părăsit când a rămas însărcinată în luna a doua. Eu nu știu cum arată. Mi-a povestit sora mea. Mi-am făcut o impresie despre el din poveștile Stelei, pentru că nevastă-mea nu a vrut să stea de vorbă cu mine.

Astă-noapte, când n-am dormit am încercat să-mi imaginez că îl țin în brațe. Cred că asta m-ar face mai fericit decât să-mi apăr centura de campion.  Când încă băieții mei mai mari îmi răspundeau la telefon, mă întrebau același lucru: Tati, tu încă n-ai renunțat să te bați?

Toată noaptea m-am perpelit de pe o coastă pe alta gândindu-mă la ei. Vreau să-i văd. Vreau să fiu lîngă ei. Vreau să fiu lîngă nevastă-mea, în România și să ne cumpărăm o viață la țară. Eu mi-aș cumpăra chiar și o vacă. E o dorință ciudată, nu-i așa? Am ieșit într-o zi din mașină și m-am așezat pe bordura trotuarului și au sărit din mașinile lor bodyguarzii, impunându-mă să merg la sală și să mă antrenez. Eu nu pot face ce vreau eu, ci doar ce vreau ei.  Mulți boxeri nu m-ar înțelege. Mulți boxeri m-ar acuza că trișez sau mă dau mare, nu m-ar înțelege nici șmecherul acesta care aleargă în jurul meu ca să-mi dea ultima lovitură.  Mulți boxeri și-ar dori să fie în locul meu, ca să aibă banii mei și să ducă viața mea.

Cînd am venit în Canada voiam și eu asta. Aud voci din sală cum îmi stirgă să-i rup fălcile. Cum mă îndeamnă să-i sparg fața. Eu totuşi aș vrea să ies afară şi să mă aşez, pe banca aia din mijlocul aleii şi să admir ploaia care cade afară. Nu o pot face însă. Vreau să ies afară. Dar nu e nici o alee afară. Şi nici măcar nu plouă, căci aici nu suntem în România unde e mereu vreme urîtă, ci suntem în Canada unde mereu e un timp foarte frumos. Nu e timp frumos în Canada. Ba da, e foarte frumos. De unde ştiu? De unde? Căci nu am fost afară. Au amplasat camere de filmat peste tot și nu pot să plec nicăieri neînsoțit. Nicăieri. Nu mă lasă să fac un pas singur. Degeaba aș încerca. Toţi stau cu ochii pe mine. Astăzi nu m-au lăsat să ies afară. Şi nici ieri. Şi nici alaltăieri. Sînt luni de zile de când nu m-au mai lăsat să ies afară. De când nu m-au mai lăsat să ies nicăieri. Da, de câteva luni nu am mai ieşit afară. Aşa cum nu a ieşit, probabil, nici jaful care vrea să-mi ia centura și care, ori de câte ori are ocazia, mă lovește fără milă. Eu nu vreau să-l lovesc însă. Eu vreau să ştiu cum e timpul afară. Eu vreau să ştiu dacă cerul e întunecat sau nu. Pentru el asta însă nu are nici o importanţă. Loviturile pe care mi le aplică în faţă nu au nici o legătură cu vremea de afară. Nici una.  Îl privesc și îmi dau seama că l-aș întreba și eu ceva. L-aș întreba de ce nu s-a bărbierit astăzi. Probabil, din cauza soției. O stat toată noaptea cu ea la spital și nu o mai reușit să treacă pe acasă și să se radă. Pe mine însă mă obligă să mă bărbieresc zilnic. O dată am ieșit nebărbierit din casă și ei m-au întors înapoi și m-au forțat să mă rad, să-mi rad barba și mustățile. Înainte de-a ne bate, ei mă duc la frizerie și le spun frizerițelor cum să mă tundă și să mă radă. Pentru ei, este foarte important ca atunci cînd mă bat să fiu bărbierit și tuns. O să vă mai spun ceva, dar să nu mă judecați prea aspru pentru asta: eu aseară nu mi-am spălat picioarele și azi-dimineață nu m-am spălat pe față și pe dinți. Înainte, când Elvira încă mai locuia cu mine și nu-și luase copiii și nu plecase  în România, îmi plăcea la nebunie să stau după meciuri sub duș. Puteam să stau în apa aia chiar şi o oră întreagă.  Lumea aşteaptă să-l fac pe acesta chiseliță. Să-i umflu ochii și să-i sparg buzele. Să-i rup fălcile. Pentru asta, au plătit bani. Ei au venit obosiţi de la muncă, mulți dintre ei sunt singuri și profund nefericiți- noi semănăm în privința asta- și vor o revanșă . Ei pentru tine au venit încoace, ca eu să le răzbun toate necazurile lor. Mă gândesc că ar trebui să-mi fie milă de ei. Fiindcă punii dintre ei dorm la gară sau în parcuri, alții s-au certat cu nevestele, cei mai mulți nu au bani ca să-şi plăteacă întreţinerea, câțiva şi-au pierdut astăzi serviciul sau le-au murit părinţii. Unii dintre ei sunt plini de datorii, iar creditorii îi caută peste tot. Sunt și câțiva pe care poliția îi va aresta imediat după ce vor ieși din sala asta. Ei au venit încoace pentru mine! Ei au venit încoace ca să uite cum îl fac tărâțe pe acesta. Nu ar trebui să-i dezamăgesc. Nu toți însă sunt niște îngeri. Printre ei sunt însă și hoţii de buzunare sau tipi care, după ce meciul se vor termina, îşi vor snopi în bătăi soţiile sau copiii. Cineva o să-l omoare pe un bătrân pentru bani sau pentru o simplă privire. Printre ei sunt și beţivi, curve sunt scandalagii. Pentru ei eu nu sunt nimic altceva decât un clovn. Pe mulți nu i-am văzut niciodată în viaţă. Nu exclud că printre ei sunt și unii cu care ar fi o plăcere să stai la o bere. El iar m-a lovit în ochi și a fost o lovitură pe cinste. M-aș fi putut apăra, dar n-am vrut.  Îmi dau seama că asta e cea mai mare şansă a vieţii sale. Cine ar fi fost el dacă nu va câștiga centura asta? Un nimeni. Până și un nenorocit de chelner ar valora mai mult ca el. Le aud vocile fanilor mei care mă îndeamnă să sar pe el și să-i rup buzele. Iar alții, supărați pe mine, mă înjură. Lumea a început să mă huiduiască. Da, trebuie să ripostez și eu de dragul oamenilor care au străbătut Canada pentru a vedea meciul ăsta. Au zburat cu avioanele, au mers cu trenurile , autobuzele, doar pentru mine. Ei şi-au legat toate speranţele de mine. Sute de ochi mă urmăresc cu aviditate şi lăcomie. Dacă eu voi pierde, unii dintre ei își vor pune capăt zilelor, aruncându-se de pe pod sau sub mașini și trenuri. Alții se vor cufunda în cârciumi și vor bea până îi vor lua după aia cu ambulanța. Negri de supărare își vor bat copii sau soția. Vor omorî pe cineva. Și asta doar de aceea că eu am pierdut meciul acesta. Din cauza mea. Cei care sunt nefericiți vor pleca de la meciul acesta și mai nefericiți și asta doar din cauza mea. Doar eu voi fi de vină că nu vor mai găsi nici un sens ca să trăiască mai departe. Am și eu o mare responsabilitate. Dacă vreau, ca unele căsnicii să nu se destrame și unii dintre ei să nu ajungă la pușcărie, ar trebui să lupt acum. De asta, și am să-l lovesc. Am să-l lovesc cu toată puterea și nu de aia că am ceva cu el. L-am lovit în față și l-am doborât la pământ. Și am făcut-o doar pentru oamenii ăia nefericiți ca să nu devină și mai nefericiți, Arbitrul umblă în jurul lui și numărul. I-am provocat un cnocaut. Unu, doi, trei. Numără. Mi-e atât de tare dor de nevastă-mea. O să fug de aici și o să plec eu cumva acasă. Nu am mai văzut-o de un an.

 Lumea mă aplaudă. I-am aplicat o lovitură fatală. Unora le voi salva viața după meciul acesta. Eu vreau s-o văd pe nevastă-mea. Lumea s-a ridicat în picioare şi îmi strigă numele. Ei mă privesc cu nesfârşită admiraţie. El nu se mai ridică de jos. Lumea îmi strigă numele.  Nu am avut încotro. Nu mă bucur că îmi strigă numele. După meciul acesta o să mă întorc în România, la nevastă-mea. Ei nu o să mă mai poată opri. O să fug de aici. Mi-e milă că l-am făcut pe băiatul ăsta făcut cnocaut. Arbitrul se învârte în jurul lui și numără și  el zace fără cunoștință pe podea. Văd un băiat plângând în sală. Cred că e băiatul lui. În rest, toți mă aplaudă și îmi strigă numele.  Glorie. Da, glorie! Aplauzele lor mă deprimă. Cel mai mult se bucură patronii mei. Poate că am salvat pe cineva de la moarte,  dar oare nu i-am făcut pe fanii lui nefericiți? Poate, unii dintre fanii lui se vor arunca de pe pod sau sub o mașină sau se vor întoarce acasă și, de ciudă, își vor bate copilul și nevasta până îi va omorî. Salvându-i pe unii i-am nenorocit pe alții. Bucuria unora înseamnă necazul altora. Fericirea se clădește pe nefericire și suferință. Viața pe moarte. Speranța pe deznădejde. Dragostea pe ură. Oricum, unii dintre ei și-ar făcut seama, mai contează că sunt fanii mei sau ai lui? Oare chiar sunt un salvator sau un ucigaș? Îmi scandează numele. Victoria asta sper să-mi redea libertatea. Eu nu mă mai pot bate mai departe.  Lumea mă aplaudă în picioare.  Trăiesc un moment de vîrf. Asta mi-am dorit-o când eram tânăr. Gloria. Recunoaşterea lor . Dar acum prefer libertatea. În România cred că acum a ieşit soarele. În momentul când l-am lovit nu ştiu de ce mi-a apărut în faţa ochilor unul dintre băieţii mei care îmi spunea – tăticule, parcă, mi-ai promis că nu o să lovești în nimeni. De ce l-ai lovit pe omul ăla, tăticule? Aud clăncăitul aparatelor de fotografiat și zgomotele camerelor de filmat. Toţi vor să-mi fotografieze şi să-mi filmeze ochii vineți. Arbitrul încă numără și el nu se ridică de jos. Mi-e dor de România. Dar dacă rămâneam în România, cine mai ştia astăzi de mine? Nu-i pe asta.  Canada mi-a dat posibilitatea să mă bat. M-a făcut om. E foarte  frumos aici. Aş vrea să urlu. Aș vrea să cad în genunchi şi să urlu. Nu trebuia să-l lovesc. Trebuia să-l las pe el să câștige. Dacă pierdeam, poate că mă puteau lăsa să plec acasă. Nimeni nu vrea să-și pună mintea cu un perdant. Câștigând însă, nu mă vor lăsa să plec, orice aș face. Dacă voi fugi, mă vor prinde și mă vor aduce în cătușe pe ringul de boz. Nu cred să aibă îndrăzneala asta. Ba, o au. Până acum doar așa au procedat. Nu trebuia să-mi fie milă de oamenii ăia nefericiți care au venit să mă vadă învingând. Am avut un moment de slăbiciune. M-am ținut bine tot meciul și la urmă am cedat. Non-combat. Așa trebuia s-o țin până la urmă. Și atunci mi-aș fi putut recăpăta libertatea. De ce oare nu am rezistat până la capăt? Omul acesta avea nevoie de victoria asta mai mult decât mine. De ce nu l-am lăsat să câștige? Nesimțit ce sunt. Lacom. Nesătul. Un imbecil. Acum niciodată nu o să mai pot ajunge acasă. Hai, frate, revino-ți și hai să continuăm meciul. De ce oare nu-ți revii? Lumea numără la unison cu arbitrul. Mi-am amintit cum nevastă-mea prăjea cartofi, în România. Îi văd în fața ochilor: rumeni, calzi, emanînd aburi. Dar de farfuriile murdare nu ţi-ai amintit. Nu-mi trebuia mie victoria asta. Îmi vine să plâng. Oare de ce nu se ridică de jos?

În sfârșit, s-a ridicat, dar e foarte amețit. Arbitrul îl întreabă dacă vrea să continue și el îl privește năuc fără să-i răspundă nimic. Scuipă sânge pe ring. Antrenorul cere o pauză și-l conduce pe bancă. Leșină iar pe ring și lumea aplaudă.  Mă aplaudă pe mine. Medicii forfotesc în jurul lui și oamenii îmi strigă mie numele. Băiatul ăla poate să moară și ei mă ovaționează pe mine. Nesimțiții. Ochii mi s-au umflat și mie cât niște cepe și prefer să-i țin mai degrabă închiși. Mi-ar trebui acum niște ochelari de soare. Medicii îl pun pe picioare și antrenorul îi face vânt cu ștrgarul. Arbitrul se apropie ca să-l întrebe dacă poate continua meciul.

Şi eu, după victoria de acum un an, am leşinat în holul hotelului. Atunci m-a părăsit nevastă-mea rămasă gravid în luna a doua și-a luat cei doi copii și s-au întors în România,  dar ei nu au vrut să mă lase să plec cu ei. Ziceau că nu-mi permite contractual. M-au impus să mă antenez tot anul ca să-mi apăr centura.

Llumea îi strigă numele și insistă să iasă în ring și să ne batem mai departe. Pe ei nu-i interesează cum se simte omul. Ei vor să ne spargem mai departe gurile și să ne umflăm ochii. Ei vor sânge. Ei vor să ne borcănăm nasurile și să ne stâlcim fețele. Îl fac laș. Strigă rușine. EI vor ca el să iasă în ring ca să amâne cât de mult pot întoarcerea acasă unde nu-i așteaptă nimic bun. Dacă ar fi după ei, nu ne-ar lăsa să părăsim ringul de box toată noaptea.

Îmi curge și mie sânge din nas. Lumea a văzut asta  şi mă aplaudă în picioare. Toţi s-au ridicat în picioare şi mă aplaudă.

Pentru ei, faptul că noi avem mutrele stâlcite şi scofâlcite e un lucru grozav. Pentru ei, faptul că ne schilodim fețele înseamnă totul. Sunt pur şi simplu fericiţi că avem nasurile rupte şi sfărâmate. Ei jubilează.

Aş da acum orice să fiu în România. Cred că m-aş descălţa de pantofi şi aş merge descuţ pe trotuare. Cu tălpile goale aş păşi pe asfaltul rece.

 Dar ei, dacă nu voi pierde meciul acesta, nu o să-mi dea voie să plec de aici. El însă nu mai poate continua meciul. Și-a revenit, dar nu mai poate continua. Arbitrul ne apucă de mâini și dăm roată ringului. Îmi ridica mâna și lumea mă aplaudă. Din nas iar începe să-mi curgă sânge. Oamenii îmi strigă numele la unison. Antrenorul vine și mă îmbrățișează. Îi pătez treningul de sânge. Îl îmbrățișez ca să nu cad.