Nu se mai putea schimba nimic, camera și biletele de tratament la sanatoriul „Nufărul alb ” din Cahul le aveam cumpărate deja de trei luni, imediat cum am aflat că Liza a rămas gravidă. Se zicea că o cură la acest sanatoriu le ajută foarte mult pe femeile borțoase ca să treacă cu bine prin această perioadă dificilă din viața lor și să nască ușor și fără mari dureri.  Cu o zi înainte de plecare însă ne-am certat la cuțite. Liza nu numai că n-a dormit acasă, dar nici n-a vrut să-mi spună unde și cu cine și-a petrecut noaptea de dinaintea plecării. Nu-mi intra în cap unde și la cine ar fi putut să stea o noapte întreagă, ea, o femeie însărcinată, iar ea nu voia să-mi spună unde a fost și ce-a făcut în noaptea de dinaintea călătoriei și mie mi se părea acest lucru strigător la cer. Cel mai apropiat om al meu avea secrete față de mine. Făcea lucruri pe care eu nu le știam și ei nu i se părea important să-mi spună unde a fost și ce făcut. Dacă mi-ar fi spus, aș fi încetat în aceeași secundă să-i mai pun și alte întrebări, doar înțelegeam și eu foarte bine cât de importantă e liniștea pentru o femeie gravidă.

În seara de dinaintea plecării, cumpărasem bilete la „Tunetele” de la cinematograful Patria, la sugestia Lizei. Cât timp eu am plecat la cinematograf ea a dispărut și nu s-a mai întors decât în zori, iar eu toată seara am așteptat-o, stând în fund, înțepenit, nemișcat, cu ochii la ușă, pe patul ei nedesfăcut. Toate fetele ei știau că am lăsat-o grea pe Liza și mă tratau ca pe un om de-al casei, dar nimeni dintre ele nu știa unde a plecat. În loc să-mi dea vreun răspuns cât de cât mai explicit, mă priveau cu milă.

Mă temeam să nu i se fi întâmplat ceva. Mă temeam să nu fi fost bătută, jefuită, călcată de vreo mașină. Pe Irina, o colegă de-a noastră de grupă, au răpit-o în plină stradă, pe strada Hâncești, nu departe de cimitirul „Doina”, niște negri de la facultatea de economie, băgând-o cu forța într-un Jeep și ducând-o în camera lor de pe Colină, unde au ținut-o sechestrată o săptămână întreagă și nimeni în tot acest răstimp nu a aflat unde e, cu atât mai mult poliția. Nu a vrut niciodată să povestească ce i-au făcut negrii ăia mătăhăloși o săptămână întreagă, ei, unei puștoaice subțire ca o ață. Nu părea s-o fi bătut. Nimeni dintre noi n-a detectat pe fața sau pe mâinile ei cicatrici sau urme ale unor violențe fizice, de orice tip ar fi fost ele. Nu părea nici stresată. Nu părea să se fi purtat urât cu ea. Doar că avea niște cearcăne cât toate zilele sub ochi. Dar n-a scris nicio plângere la poliție contra răpitorilor ei, cu toate că poliția și tatăl ei au insistat. Tatăl ei a transferat-o în aceeași zi la o altă facultate și într-un alt oraș, într-un oraș din România, și nimeni n-a mai aflat nimic despre soarta ei ulterioară, dar mai ales despre ce i se întâmplat în săptămâna aia de căutări febrile în care negrii ăia mătăhăloși au ținut-o captivă. Toți presupuneau că au violat-o, mai puțin tata și poliția, care nu se putea pronunța în această privință în lipsă de probe. Probabil că au făcut-o poștă. Poștă o săptămână întreagă.

La asta m-am gândit și eu în noaptea aia nesfârșită, dacă n-au răpit-o și pe Liza mea negrii ăia mătăhăloși care au răpit-o pe Irina și au violat-o non-stop o săptămână întreagă, iar ea a refuzat să facă plângere asupra lor, după aia, la poliție.

Dacă tatăl Irinei n-ar fi căutat-o el personal asemenea Vitoriei Lipan, poate că n-ar fi găsit-o nimeni nici până azi pe sărmana noastră colegă de grupă, care, în tot acest răstimp, a fost ținută în captivitate de gașca aia de negri umeroși.

Nu știu cum de nu am înnebunit în noaptea aia ploioasă. Dacă aș fi fost în relații bune cu părinții Lizei, i-aș fi telefonat și le-aș fi spus că a dispărut de acasă fata lor iubită, unica lor fiică, împărțindu-mi povara neliniștii și angoasei și cu ei. Dar nu eram în relații bune. Mai bine zis, ei nu mă agreau deloc, pentru că eu eram fiu de țărani, iar ei erau te miri ce ștabi din Râșcani.

Am fumat patru pachete de țigări și am dat zeci de telefoane la spitalul de urgență, la morgă, la poliție. Fumam, telefonam și mă întorceam la ea în cameră, așezându-mă în fund, pe patul ei nedesfăcut, cu ochii lipiți de ușă.

Când a intrat, avea ochii roșii de nesomn și era sleită de puteri, de parcă toată noaptea ari fi descărcat saci de făină la gară. Abia de se târî spre patul ei, de sub care voia să-și scoată geanta voluminoasă. Intrase doar ca să-și ia geanta. Fetele erau deja la ore. Biletele de film le-am aruncat la coșul de gunoi.

Nu a vrut să-mi spună unde a fost și ce-a făcut toată noaptea. M-a împins într-o parte ca să-și ia valiza. Nu mă lăsă s-o ajut. M-am postat în fața ei și i-am spus că, dacă nu-mi povestește unde a fost și ce a făcut, atunci eu o să mă izbesc cu capul de masă. Nu ai decât s-o faci, mi-a spus ea, dar de la mine nu ai să afli nimic. A preferat să mă lase să mă izbesc cu fruntea de masă decât să-mi povestească ce-a făcut în noaptea aia lungă și nesfârșită în care eu am crezut că o să-mi ies din minți, doar de aia că o iubeam la nebunie, și mă temeam ca ei și fiului nostru din burta ei să nu i se fi întâmplat ceva cumplit de rău.

M-a privit cu niște ochi mici și arțăgoși, strigând, că, gata, s-a săturat de toate scenele astea pe care i le fac zilnic, cu toate că aceasta era prima noastră cârâială, căci, până acum, ne-am înțeles de minune, uneori, doar din priviri. Și-a târât demonstrativ valiza cu ambele mâini spre ușă, refuzându-mi ajutorul meu. A împins ușa cu piciorul și l-a rugat pe portar, care se ivea mereu acolo unde se auzeau voci răstite, ca să vadă ce se întâmplă și să transmită cui trebuie. I-a cărat el valiza în stradă, unde pufăia un taxi, chemat de mine, ca să nu scăpăm autobuzul. Nu credeam că se va urca în același taxi cu mine. Credeam că va chema ea altul, dar s-a urcat, poate, ca să mă lase pe mine să-l plătesc. Dacă nu aș fi știut că-mi poartă în burtă un copil de-al meu, nu aș fi urcat în acel taxi și nu aș mai fi mers la Cahul, dar am făcut-o doar de dragul băiatului nostru care-i bătea din când în când cu piciorușele în burta ei, un pic umflată. Cine nu știa că e gravidă, toți ziceau că s-a îngrășat un pic și că-i stă foarte bine grasă. Chiar îi stătea bine. Îi cădea mai bine grasă decât slabă.

Totuși, am mers, pentru că îmi doream la nebunie un copil de la ea, de la femeia pe care o iubeam cel mai mult pe lumea asta și fără de care nu-mi imaginam viața mea.

Locurile noastre în autobuz erau alături. A refuzat să-mi răspundă la întrebări și nu m-a învrednicit cu nicio privire. Iar cea mai mare parte a drumului a mers cu ochii închiși ca să nu o mai sâcâi eu cu toate prostiile mele neroade. Patru ceasuri a durat călătoria până la Cahul, vreme în care ea nu mi-a adresat niciun cuvânt. Când am coborât în autogara din Cahul, parcă eram doi străini. Fiecare cu geanta sa, fiecare cu gândurile sale. Nu mi-a permis să-i scot valiza din portbagaj, dar și-a permis să-l roage pe un tip brunet să i-o extragă din burta prăfuită a autocarului.

Până la sanatoriu, i-a cărat-o un alt bărbat, unul cu ochelari, cu care a făcut cunoștință pe drum, ea având un talent ieșit din comun de-a lega prietenii cu oameni străini. A doua întrebare pe care i-o putea pune omului era dacă e sau nu fericit cu soția în pat. Nu asta l-a întrebat și pe omul ăla. L-a întrebat însă dacă e mulțumit cum îi gătește nevasta. Întrebările astea semănau între ele și toate aveau menirea să-mi facă mie sânge rău, să mă tachineze pe mine, să mă umilească, să-mi spună că ea, oricând, își poate găsi un bărbat mai breaz ca mine.

Când am ajuns, s-a dus la administrator ca să ne mute în alte camere, dar nu se mai putea face nimic.

Două săptămâni am stat în aceeași cameră și ea nu a dormit nicio noapte în patul ei. După cină dispărea cine știe unde și apărea doar în zori, când venea să-și ia uleiurile, săpunul, șamponul, prosopul și unele haine pentru băile cu sare sau pentru ședințele de masaj.

O mai întâlneam și la micul-dejun, la prânz sau la cină, tot timpul însă stătea la o altă masă, fără să mă privească, O priveam doar eu. Continuu. Aproape uitând să mănânc și întrebându-mă oare ce s-a întâmplat cu ea că brusc a încetat să mă mai iubească și a ajuns să mă urască în halul ăsta. Ea, mama viitorului meu copil. Măcar de dragul lui ar fi trebuit s-o lase mai moale și să primească să avem o discuție și să-mi explice ce naiba se întâmplă de se poartă în felul ăsta cu mine, tratându-mă ca pe un ciumat, ca pe un boschetar, ca pe un hoț, ca pe un om care a violat-o. Acum mi se părea și mai frumoasă decât era de obicei. Acum o iubeam și mai mult, așa cum nu am iubit-o niciodată. Suferința care îmi însoțea iubirea era ca o muzică de vioară care, dintr-o dată, începe să sune mai tare decât toate instrumentele, acoperindu-le și subjugându-le.

Nu știam ce făcea toată ziua și pe unde umbla. Băteam holurile sanatoriului, curtea, parcul, faleza lacului, crâșmele, cafenelele, străzile din oraș animat de speranța că aș putea-o întâlni întâmplător și atunci i-aș vorbi. Mi se părea că între noi s-a strecurat o neînțelegere stranie, pe care aș putea-o spulbera foarte ușor, dacă aș întâlni-o doar pe ea, fără nimeni alături și i-aș putea vorbi. Mi se părea că cineva i-o fi spus ceva urât despre mine. Pe mine foarte mulți mă vorbesc de rău și mă detestă, uneori pe bună dreptate, nu zic. Eu însă nu voiam s-o pierd. Cu cât zilele treceau simțeam că riscul de-a o pierde pentru totdeauna era tot mai mare și mai mare. De aceea, o căutam ca să-i vorbesc. Dacă aș fi întâlnit-o undeva singură pe stradă i-aș fiu căzut chiar și în genunchi, i-aș fi îmbrățișat picioarele și aș fi implorat-o să mă ierte. Nu mi-ar fi păsat că mă pun într-o lumină proastă. Important era s-o înduplec să se întoarcă la mine, căci fără ea, ce o să mă fac eu, cum o să trăiesc mai departe?

Am văzut într-un parc, pe o bancă, seara, un băiat pupând o fată și eu m-am apropiat și am aprins lanterna de la mobil, luminându-i în ochi. Nu era ea. Am fugit nu ca să nu mă bată băiatul ăla, ci de bucurie că nu era ea. Poate, eu ar fi trebuit să mă port mai delicat în dimineața aia când ea n-a dormit toată noaptea acasă. Poate, vina e doar a mea. Exclusiv a mea, îmi spuneam, căutând-o disperat prin sanatoriu și prin oraș și negăsind-o nicăieri.

Suferința mea se amplifica după ce ea dispărea după cină. În loc să se întoarcă în camera noastră, se făcea nevăzută pe holurile sanatoriului și eu ieșeam s-o caut. Câteva nopți n-am dormit deloc. Am bântuit toate etajele până în zori, oprindu-mă în fața fiecărei odăi, pentru a asculta ce se întâmpla înăuntru. Sanatoriul acela avea zece etaje, iar eu am fost la toate cele zece etaj și mi-am lipit urechea de toate ușile pe care le-am întâlnit în cale. Mi-am lipit urechea chiar și de ușa debaralei. Ascultam la uși. Știam că mulți bărbați însurați și multe femei măritate veneau aici pentru niște aventuri pasagere, care să nu le oblige la nimic, dar să le facă viața mai interesantă. Ascultam pe la uși. Auzeam declarații de dragoste, suspine, plânsete, gemete lubrice, țipete de plăcere. La câteva dintre uși am stat chiar mai mult, iar de acolo plecam cu membrul învârtoșat și sculat. În trei camere de la diferite etaje am auzit femei urlând de plăcere, probabil în timp ce aveau orgasm sau juisau și mie mi se păru că o recunosc pe Liza. Cu greu m-am abținut să nu sparg ușile alea.  Apoi m-am întrebat cum putea oare Liza să se afle simultan în trei camere diferite, la etajul trei, la etajul cinci și la etajul zece? Simțeam că înnebunesc. În zilele alea am și slăbit cu vreo zece kile. Mi-am cumpărat din oraș o curea- singura cumpărătură pe care am făcut-o în această perioadă- ca să nu-mi pierd pe drum pantalonii. Îmi pierise și pofta de mâncare.

A doua zi plecam.

Încă de dimineață soarele ieșise pe cer și lumina lui se revărsa radioasă peste sanatoriul nostru, Nu veni ea să-și ia lucrurile. Veni un băiat. Că nu e un hamal am înțeles doar când s-au întâlnit în curte, unde ea l-a apucat de mână și l-a pupat în fața mea, fără să se sinchisească de faptul că sunt și eu acolo și fără să se teamă că aș fi putut să alerg și să-i despart și să le strig ce naiba faceți, cum dracului vă permiteți să vă pupați în fața mea? Dar picioarele îmi înghețaseră și nu mi le puteam mișca din loc. Nu mă mai ascultau. Parcă îmi crescuseră rădăcini în pământ, în curtea aia a sanatoriului „Nufărul alb” din Cahul. El îi târa valiza, iar ea îl ținea de mână și eu nu știu de ce în timpul ăsta m-am gândit că în toată perioada asta cât am stat la acest sanatoriu nu am văzut nici măcar un nufăr alb, ceea ce ar fi însemnat că denumirea nu corespundea cu realitatea și că e doar o denumire simbolică și atât. Nuferi albi. Poate că nici nu mai există pe lumea asta nuferi albi. Poate că nu mai există decât în imaginația unor deraiați ca mine. Sau în dicționare.

Ei au intrat primii în autobuz, aveau cele mai bune locuri, chiar în spatele șoferului. El s-a așezat primul și ea i s-a urcat imediat pe genunchi, pupându-l. Poate că nu-l pupa, poate asta doar mie mi se năzărea, dar e sigur că i s-a așezat pe genunchi și l-a încolăcit cu brațele pe după gât, așa cum mă încolăcea și pe mine altădată, în vremurile noastre bune. Când am văzut-o cățărându-i-se pe genunchi, am renunțat să mai merg și eu cu autobuzul ăla. Biletul l-am aruncat la coșul de gunoi, așa cum am aruncat în urmă cu vreo două săptămâni și biletele alea de film. Autobuzul lor plecă fără mine, iar mie nu-mi păsa deloc, chiar și dacă următoarea cursă venea doar a doua zi dimineață.

Cred că dacă aș fi avut destui bani la mine, aș fi mers în crâșma aia de lângă sanatoriu în care mergeau toți bolnavii care nu se cuplaseră cu nimeni sau care nu mai aveau nicio speranță că se vor însănătoși și se făceau pulbere. M-aș fi făcut și eu criță alături sau împreună cu ei, eventual, ținându-ne de umeri, dacă buzunarele mele nu ar fi fost goale.

Așteptam autobuzul pe banca de pe care i-am alungat pe cei doi îndrăgostiți bătându-le cu lanterna în față, cine știe ce-or mai fi crezut și ei despre mine. Mi-am pus valiza sub cap și mă uitam cum alunecă soarele pe cer, întrebându-mă când a făcut cunoștință cu tipul care i-a cărat valiza, iar ea, drept recunoștință, i s-a urcat pe genunchi: înainte de-a urca în autobuzul Chișinău- Cahul ori s la „Nufărul alb”. Mi-am încordat memoria și mi-am amintit că parcă l-am văzut în autobuzul cu care am sosit la Cahul. Stătea în fund. Iar când am mers la sanatoriu, venea în spatele nostru, ca o umbră. O umbră a mea sau a ei, asta nu mai știu.

Eu o lăsasem gravidă în urmă cu trei luni, spre disperarea părinților și rudelor ei, care nu-și puteau imagina cum ar putea să se mărite ea cu un fiu de țăran din Flutura. Tipul ăla cu părul lins încă nu știa că eu o lăsasem însărcinată. Când o să afle, cu siguranță, o să-i dea papucii și ea o să revină la mine. Trebuie doar să am un pic de răbdare. Nu este exclus să revină chiar în timp ce eu mai stau pe banca asta. S-ar putea ca ea să-i mărturisească acest lucru în autocar și el s-o dea jos- sau ea să se dea jos- și o să se întoarcă fugind din toate puterile la mine, căci nu cred că tipul și-ar dori să crească un copil al altcuiva. Nici vorbă de asta. El nici pe al lui nu l-ar crește. Dacă ar auzi că a lăsat-o grea, ar părăsi-o cât ai bate dintr-un picior. Nu pentru asta a agățat-o el, mi-e clar ca lumina zilei, a agățat-o pentru sex și nu pentru a face copiii.  Buna dispoziție îmi reapăru și chiar mă ridicai în fund. Apoi îmi trecu un alt gând prin cap. Asta se va putea întâmpla doar în cazul când ea n-o să facă avort. Dar el când o să audă că e însărcinată, o va pune să aleagă: sau rămâi cu mine sau faci avort. Gândul ăsta mă îngrozi. Sării speriat de pe bancă și îmi aprinsei o țigară, amintindu-mi cât de senin zâmbea tipul în autobuz când ea i se urcă pe genunchi. Înțelesei imediat. Ea deja făcuse avort. Și îl făcu chiar în noaptea aia când a lipsit de acasă. Nu mi-a spus atunci ca să nu-i fac un scandal și mai mare.  Dacă îmi spunea, eu nu aș mai fi venit la Cahul, și, probabil, că nici pe ea nu aș fi lăsat-o să vină. Chitanțele se aflau la mine și le-aș fi putut rupe bucăți. Ea însă voia să vină la Cahul ca să petreacă luna de miere cu tipul.  Nu știu când s-au întâlnit. Posibil, în una din zilele alea nasoale când tatăl ei o pisa la cap să se debaraseze de țăranul ăla din Flutura. Ieși din casă, intră într-un bar pentru fițoși, și îl întâlni pe individ. Ea, cu o față plouată și el ieșit să agațe o nouă tipă.

Acum îmi era clar totul. Ei și-au închiriat din timp o cameră la cel mai bun hotel din oraș, la care ea mergea noapte de noapte, și unde ei făceau sex până în zori. De când mă plimb prin parcul ăsta plin ochi de boschetari, îmi dau seama că nu mă deosebesc cu nimic de ei, probabil, de asta, și mă lasă ei în pace. Brusc, mă copleșește o durere inumană după băiețașul nostru mort- i-am găsit și un nume- îi spuneam între noi Daniel- ăsta trebuia să fie numele lui. Uneori, o bătea pe cu piciorușele în burtă și eu îl probozeam, Daniel, băiete, așa ai să crești un bătăuș, fii și tu mai tolerant și el parcă mă asculta și înceta să o mai bată pe Liza cu picioarele în burtă. Soarele parcă mi se scurgea pe trup, asemenea suferinței mele după acel băiețaș al nostru care o bătea pe Liza cu mâinile și picioarele în burtă spunându-i ceva ce n-o să aflăm niciodată. Îi bătuse cu mâinile, picioarele sau cu căpșorul lui drăgălaș în burtă chiar cu o noapte înainte ca Liza să lipsească de acasă.

Suferința după acel băiețaș deveni strivitoare. Era așa de mare că aproape nu mai puteam să respir.

Suferința după acel băiețaș, mort cu două săptămâni înainte ca să noi să plecăm la Cahul, unde el nu va ajunge niciodată, niciodată, niciodată.