Anton a început să urle la Liza înainte să cadă primele bombe, îndată ce-au ieșit din cantină, pe ultimele trepte ale scării de la intrare, reproșându-i că a stat prea mult de vorbă cu un bărbat de la masa vecină. A porcăit-o tot drumul, cum i-a venit la gură.  Liza mergea cu capul în pământ și tăcea, pe când Anton se învârtea în jurul ei, imputându-i că, deși nu lucra nicăieri și trăia pe banii lui, își permitea să stea de vorbă cu bărbați străini, chiar sub nasul lui, întoarsă cu spatele la el, de parcă nu ar fi fost și el de față. O făcu nesimțită și curvă, chiar în timp ce descuia ușa.  Ea a mers în dormitor, ca să nu-l mai audă. Dar Anton a venit peste ea, înjurând-o. A fugit pe lângă el și a intrat în baie, încuind ușa după ea. El răgea din partea cealaltă a ușii și Liza plângea înăuntru.   

Parcă ar fi căpiat.

Dacă nu ar fi început bombardamentul ăla violent, cred că ar mai fi continuat și acum să strige la ea.

Anton însă a amuțit brusc după prima bombă.

După prima bombă a ieșit și Liza din baie și s-a îndreptat spre fereastra din bucătărie, pentru a vedea ce se petrece afară.  A venit și el, după ea, în bucătărie, trecând pe lângă Liza și lipindu-se cu nasul de fereastră, privind înspăimântat la avioanele, cu burțile umflate de bombe, cum zburau tot mai jos încolo și încoace pe deasupra orașului lor.

Pe nepusă masă, Lizei i se făcu frică să n-o alunge din casă exact în momentele alea sinistre când avioanele rușilor bombardau orașul. Casa aia era a lui și el a mai dat-o afară și altădată și ea se temea să nu-i facă vânt și acum. Îi tremurau mâinile și scăpă țigara aprinsă pe podea. S-a aplecat s-o ridice și nu a putut-o apuca cu degetele, atât de tare îi tremurau. Putea să ia foc covorul și Liza a strivit-o cu talpa goală a piciorului.

O bombă a detunat în spatele casei lor și Anton a alergat la fereastra din dormitor ca să vadă dacă mașina lui a rămas întreagă sau nu. Nu, n-a pățit nimic.  S-au prăpădit însă cei doi bătrâni care stăteau de vorbă pe banca din spatele blocului, azvârliți de unda exploziei la poalele teiului. Îi cunoșteau pe amândoi, atât Anton, cât și Liza. Ambii au fost foarte buni prieteni cu părinții lui Anton, pe care i-au vizitat de nenumărate ori, cât aceștia au fost în viață.

De când a căzut prima bombă, Anton nu a mai privit-o niciodată. S-a auzit o nouă detunătură și toate fotografiile cu părinții lui sau cu ei au căzut de pe pereți și podeaua s-a acoperit de cioburi.

Teiul din spatele blocului a fost smuls din rădăcini și aruncat în mijlocul străzii, împreună cu cei doi bătrâni morți. Anton o privi cu atâta ciudă că Liza a crezut că acum o s-o gonească afară, acolo, unde bântuia moartea. A început să tremure din nou și i-au alunecat din mâini fotografiile părinților lui Anton sau ale lor, cu ei la mare sau la munte. Anton s-a aplecat, le-a ridicat de pe podea și le-a pus pe masa din bucătărie, chiar în clipa când un nou avion a survolat casa lor și a aruncat o nouă bombă, care a explodat momentan, despicând în două blocul vecin, din care brusc au început să iasă văietându-se oameni cu fețe înnegrite de funingine, unii dintre ei fără o mână sau fără un picior.

Peste un timp, au amuțit exploziile și s-a instalat liniștea în tot orașul.

El a venit la ea, pășind peste podeaua îngropată de cioburi, și a îmbrățișat-o.